În galeria marilor iubiri care au marcat istoria culturală a României, cea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși ocupă un loc unic. A fost o iubire intensă, pasională, consumată ca o flacără care arde repede, dar lasă urme adânci. Două spirite uriașe, două firi artistice de o sensibilitate aparte, s-au întâlnit într-un moment în care destinul părea că le așază față în față pentru a trăi o poveste sortită, dintru început, tragediei.

Întâlnirea de la Paris: începutul unei pasiuni mistuitoare

Franța, 1938. Orașul Luminilor fremăta sub splendoarea unei expoziții de artă populară românească, organizată de sociologul Dimitrie Gusti. Acolo, în mijlocul artei și al vibrațiilor culturale, destinul avea să unească două nume uriașe: Maria Tănase, „Pasărea Măiastră” a cântecului românesc, și Constantin Brâncuși, părintele Coloanei Infinitului și al Porții Sărutului.

Cei doi se zăresc printre sutele de invitați. Ea, tânără, frumoasă, cu părul negru ca abanosul și voce de felină. El, matur, înțelept, un zeu al marmurei, un titan care transformase piatra în poezie. Privirile lor se întâlnesc și lumea pare să se oprească pentru o clipă. În acel moment, începe una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste din cultura română.

Publicistul Petre Pandrea, în volumul „Brâncuşi – Amintiri şi exegeze”, descrie perfect destinul acestei întâlniri:

„Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii. Era fatal să se întâlnească la expoziţia din 1938, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache.”

Se spune că după acea primă seară, cei doi s-au retras în atelierul maestrului și nu au mai părăsit locul trei zile și trei nopți. Acolo, în atelierul plin de sculpturi care păreau vii, s-a născut o legătură pasională, intensă, imposibil de definit în termeni omenești.

Dragoste între două genii

Relația dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși a fost una a extremelor — între adorație și conflict, între vis și suferință. Amândoi erau personalități puternice, dominate de o sensibilitate ieșită din comun și de o sete de absolut.

Brâncuși, aflat deja la apogeul carierei, a fost fascinat de vocea Mariei, de felul în care cântecul ei transforma durerea și dorul în artă pură. Pentru el, ea era mai mult decât o femeie — era o întruchipare a sufletului românesc. „Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!”, îi spunea sculptorul.

El, care dăltuia infinitul în piatră, găsea în cântecul Mariei aceeași căutare a perfecțiunii. Ea, care purta dorul satului și al neamului în voce, îl vedea pe Brâncuși ca pe o întruchipare a forței creatoare, un om care sculpta în materie ceea ce ea cânta în note.

Zilele petrecute împreună se transformă în săptămâni, săptămânile în luni. Trăiesc o iubire cu intensitatea unei furtuni: se ceartă, se împacă, se iubesc nebunește. Atunci când se despărțeau, nu puteau trăi unul fără altul. Când erau împreună, lumea părea să se topească în jurul lor.

Gelozie, orgoliu și prăbușirea unei iubiri

Dar dragostea lor nu putea dura. Brâncuși avea 62 de ani, iar Maria Tănase abia împlinise 25. Diferența de vârstă, de experiență și de așteptări avea să devină o povară. Sculptorul, stăpân peste materie, nu putea controla inima unei femei care aparținea lumii și cântecului.

Gelozia începe să-l macine. Fiecare privire admirativă aruncată asupra Mariei, fiecare bărbat care o asculta cu ochii înlăcrimați devenea, pentru Brâncuși, o amenințare. El, care fusese mereu stăpân pe sine, devine vulnerabil în fața dragostei.

După mai bine de un an de pasiune mistuitoare, relația lor se destramă în reproșuri și cuvinte grele. Într-un moment de furie, Brâncuși o critică nemilos, atingând exact acolo unde o durea mai tare: arta ei. O acuză că nu cântă, ci „bocește”, că vocea ei e „bună pentru zaiafeturi de trântori”.
 „Casandră antică, o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru petreceri de leneși! A durat până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt.”

Aceste cuvinte, spuse în clipa despărțirii, aveau să o urmărească pe Maria toată viața. În adâncul sufletului, însă, ea nu l-a urât niciodată. L-a iubit cu aceeași pasiune cu care cânta, până la ultima suflare.

Dorul care nu moare niciodată

Deși drumurile lor se despart, iubirea dintre Maria Tănase și Brâncuși nu se stinge. El rămâne în Parisul său tăcut și plin de marmură, ea se întoarce în România, unde vocea ei cutremură inimile oamenilor. Dar în adâncul sufletului, Maria poartă mereu dorul de bărbatul care i-a înțeles taina cântecului.

După moartea sculptorului, în 1957, Maria Tănase a fost devastată. Prietenii apropiați mărturisesc că a plâns zile întregi, închisă în casă, cu vocea stinsă și ochii goi. Pentru ea, moartea lui Brâncuși a fost ca stingerea unei părți din suflet.

Ani mai târziu, într-un interviu, mărturisea: „Marea mea iubire a fost Brâncuși. Nimeni nu m-a înțeles ca el. A fost omul care mi-a arătat că arta e o rugăciune, nu o meserie.”

Maria visa să înființeze, la Târgu Jiu, o școală de muzică folclorică dedicată memoriei sculptorului, un loc unde tradiția să se împletească cu modernitatea, așa cum se împletiseră și sufletele lor. N-a mai apucat să-și ducă planul la capăt.

Ultimul cântec al Mariei

Șase ani după moartea lui Brâncuși, în 1963, destinul o aduce și pe Maria în eternitate. La nici 50 de ani, „Pasărea Măiastră” se stinge din viață, răpusă de o boală cumplită la plămâni.

România întreagă intră în doliu. Ziarele o numesc „Edith Piaf a României”, iar oamenii vin cu miile să-și ia rămas-bun de la femeia care a pus sufletul neamului în cântec. Printre cei care au vorbit atunci despre ea, Constantin C. Notarra scria:

„Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche și mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult: exprimă sufletul unui loc și al unui timp. Așa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase.”

Moartea ei a fost percepută nu doar ca pierderea unei artiste, ci ca stingerea unui simbol. A plecat din lume așa cum a trăit — cu intensitate, cu durere, cu focul unei iubiri care nu s-a stins niciodată.

Ecoul unei iubiri nemuritoare

Astăzi, povestea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși depășește granițele biografiei. Este o legendă a pasiunii, o poveste despre frumusețea și cruzimea iubirii, despre întâlnirea a două genii care s-au recunoscut într-o clipă și s-au pierdut pentru totdeauna.

Pentru Brâncuși, Maria a fost muzica pe care o căutase toată viața în piatră. Pentru Maria, Brâncuși a fost liniștea pe care o visase printre aplauze și lumini. Iar pentru noi, cei de azi, ei sunt dovada că marile iubiri nu se consumă — se transformă în artă, în cântec, în piatră, în legendă.

De fiecare dată când privim Coloana Infinitului sau ascultăm Cine iubește și lasă, putem simți acea vibrație comună — aceeași forță care i-a legat pe cei doi dincolo de timp și de moarte. Este dorul transformat în artă, este iubirea care, deși a avut gust de pelin, a rămas nemuritoare.

Așa se încheie povestea lor — o iubire cu lumină de Paris și miros de lut românesc, o flacără ce a ars intens și s-a stins devreme, dar a lăsat în urmă o dâră de frumusețe pe care timpul nu o poate șterge. Maria Tănase și Constantin Brâncuși — două suflete care s-au iubit dincolo de lume și s-au regăsit, poate, în eternitate.

Citește și: Tot ce nu știai despre Maria Tănase, „Pasărea Măiastră a muzicii românești”. Lucruri inedite despre mare artistă