Pe 6 august 1967, Bucureștiul a fost zguduit de una dintre cele mai mari tragedii din istoria sa recentă. Lacul Tei, loc de agrement preferat de mii de locuitori ai Capitalei, s-a transformat într-o scenă a groazei după ce bacul „Haiducul” s-a răsturnat sub greutatea pasagerilor. Ceea ce trebuia să fie o simplă traversare a lacului s-a încheiat cu zeci de morți, sute de supraviețuitori traumatizați și o tăcere apăsătoare impusă de regimul comunist. Tragedia a fost rapid trecută sub tăcere de autorități, dar amintirea ei a rămas vie în memoria celor care au fost martori sau care și-au pierdut apropiații în acea zi fatidică.

Lacul Tei, un paradis urban devenit scenă a tragediei

În anii ’60, Lacul Tei era un loc de relaxare deopotrivă pentru familii, tineri și turiști. Parcul și ștrandul din zonă atrăgeau mii de oameni în fiecare weekend torid, când Capitala părea că își abandonează ritmul obișnuit pentru a căuta răcoarea apei. Aleile umbroase cu sălcii și corcoduși, bazinele de înot și pontonul de unde se pleca spre bacul de agrement transformau zona într-un mic paradis urban.

Duminica era ziua de vârf. Mii de bucureșteni se adunau pe malurile lacului, iar traversările cu bacul „Haiducul” deveniseră o adevărată atracție. Nimeni nu bănuia că, într-o singură după-amiază, distracția se va transforma într-un coșmar.

Bacul Haiducul, scufundat de o furtună neașteptată

În jurul orei 17.00, cerul s-a întunecat brusc. Un vânt violent a început să agite apa lacului, semn clar al unei furtuni iminente. Oamenii aflați pe malul opus, la Ștrandul Tei, s-au grăbit să urce pe bac pentru a ajunge cât mai repede în partea cealaltă, în speranța de a se adăposti.

„Haiducul” era proiectat să transporte maximum 120 de pasageri, dar în acea zi, presiunea mulțimii și insistențele oamenilor au făcut ca pe puntea sa să urce aproape 200 de persoane. Ambarcațiunea, construită simplu, din două flotoare unite de o platformă din scânduri, nu era pregătită pentru o asemenea încărcătură.

Momentul catastrofei și bilanțul tragediei

Pe măsură ce bacul se îndepărta de mal, valurile se ridicau tot mai mari. Greutatea excesivă a pasagerilor a făcut ca ambarcațiunea să se lase periculos de mult spre luciul apei. În câteva clipe, vântul a sporit forța valurilor, iar acestea au început să inunde platforma.

Oamenii, înghesuiți unii în alții, au intrat în panică. Colacii de salvare erau puțini, iar cei mai mulți pasageri nu știau să înoate. Apa s-a infiltrat în flotoare, iar bacul s-a răsturnat brusc, aruncând zeci de persoane în lac. Strigătele disperate și agitația care a urmat au fost descrise de martori drept o scenă desprinsă din filmele de groază.

Raportul oficial întocmit la scurt timp după accident a consemnat 24 de morți prin înec și alte zeci de persoane rănite. Spitalul de Urgență I.C. Frimu a primit atunci peste 40 de victime, unele în stare gravă.

Totuși, cifrele oficiale au fost privite cu suspiciune. Presa străină a relatat la scurt timp că numărul victimelor ar fi putut ajunge la 70, ba chiar la 100, dar regimul comunist a refuzat să confirme aceste informații. Pentru autorități, era vital ca imaginea „societății socialiste” să nu fie pătată de o asemenea catastrofă.

Tăcerea impusă de regimul comunist

În România anului 1967, presa era puternic controlată. Ziarele oficiale nu au publicat nicio știre despre naufragiul de pe Lacul Tei. Informațiile circulau doar pe cale orală, între martori, supraviețuitori și apropiații victimelor.

Cei care au fost acolo povestesc că ancheta s-a desfășurat cu o discreție forțată. Procurorii, miliția și armata au participat la investigații. Scafandrii au căutat trupurile celor dispăruți, iar pentru câteva zile lacul a fost parțial golit pentru a facilita operațiunile. Dar toate aceste detalii au fost ascunse de ochii publicului.

Vinovații și lipsa măsurilor de siguranță

Documentele de arhivă relevă că bacul fusese supraîncărcat peste măsură. Comandantul, identificat doar cu inițialele O.C., a cedat presiunii pasagerilor și a pornit în cursă, deși știa că situația era riscantă. În plus, ambarcațiunea nu avea suficiente dotări de siguranță: colacii erau insuficienți, nu exista un plan clar de evacuare, iar condițiile meteorologice fuseseră ignorate.

Tragedia putea fi evitată dacă regulile ar fi fost respectate. Însă, într-o perioadă în care responsabilitatea era adesea diluată de birocrație și de frica de sancțiuni, nimeni nu și-a asumat greșelile.

Deși autoritățile au făcut tot ce le-a stat în putere să reducă amploarea evenimentului, oamenii nu au uitat. Familiile victimelor au trăit o durere profundă, amplificată de tăcerea oficială. Bucureștenii care frecventau Lacul Tei știau adevărul și povesteau tragedia în șoaptă, transmițând detaliile din generație în generație.

Mulți dintre cei care erau copii la acea vreme își amintesc că părinții lor vorbeau cu teamă despre „Micul Titanic al Bucureștiului”. Denumirea s-a păstrat până astăzi, ca o metaforă dureroasă pentru un accident ascuns dar imposibil de șters din conștiința publică.

Lacul Tei astăzi și amintirea Haiducului

Astăzi, Lacul Tei și împrejurimile sale nu mai au strălucirea de altădată. Ruinele ștrandului și aspectul degradat al zonei contrastează cu perioada în care era unul dintre cele mai aglomerate locuri de vacanță din Capitală.

Totuși, pentru cei care cunosc povestea, fiecare plimbare pe mal aduce cu sine ecoul tragediei din 1967. „Haiducul”, bacul care trebuia să aducă bucurie și relaxare, a devenit simbolul unui episod de suferință colectivă.

Naufragiul bacului Haiducul din 6 august 1967 nu a fost doar un accident, ci o tragedie amplificată de lipsa de responsabilitate și de cenzura unui regim autoritar. Zeci de vieți au fost pierdute, sute de destine au fost schimbate, iar memoria acelui moment continuă să apese asupra istoriei Bucureștiului.

Micul Titanic al Bucureștiului rămâne o lecție amară despre fragilitatea vieții, dar și despre modul în care tăcerea oficială poate adânci durerea unei comunități. Chiar dacă regimul a încercat să șteargă urmele, oamenii au păstrat vie amintirea, transformând Lacul Tei într-un loc încărcat de istorie și de emoție.