Oricărui explorator urban i se poate întâmpla să realizeze că s-a rătăcit într-un loc care pare familiar și totuși complet străin. Poți păți asta într-o după-amiază oarecare, undeva în spatele Casei Presei Libere, având impresia că te afli într-o prelungire a zonei Dămăroaia sau, de ce nu?, într-o buclă temporală a anilor șaptezeci. 

Străzile devin suspect de liniștite, blocurile capătă o înălțime prietenoasă, iar singurul sunet pregnant rămâne un huruit metalic îndepărtat care amintește de o gară uitată de lume. Te afli, desigur, în cartierul Pajura. Un cartier „invizibil” pe harta mentală a multor bucureșteni, deși ocupă o poziție geografică de invidiat. Este o enclavă care a crescut, cu o oarecare căpoșenie, între grădini de zarzavat și șine de cale ferată. Dar istoria sa merită deslușită pas cu pas.

De la noroi și varză la planșeta arhitectului

Dacă ai fi avut proasta inspirație să te plimbi prin această zonă pe la începutul secolului XX, ai fi avut nevoie de cizme serioase de cauciuc și de un băț solid pentru a ține la distanță gâștele localnicilor. Înainte ca „istoria cartierului Pajura” să devină similară cu cea a betonului și a țevilor de termoficare, aici domnea agricultura de subzistență. Terenul aparținea parțial de comuna Băneasa cealaltă parte fiind un fel de teritoriu al nimănui unde orașul își pierdea din energie și se topea în câmpia Bărăganului.

Urbanizarea a venit aici cu un scop precis și lipsit de poezie. În perioada interbelică și imediat după, Bucureștiul suferea de o criză acută de locuințe, iar terenurile libere din nord păreau soluția ideală. Totuși, adevărata transformare o poți data în anii cincizeci și șaizeci. Arhitecții regimului comunist au privit hărțile, au trasat linii drepte peste parcelele neregulate ale țăranilor și au decis că aici vor locui oamenii muncii. 

Procesul a fost rapid și brutal pentru peisajul idilic, dar necesar pentru explozia demografică a Capitalei. Ceea ce ar trebui să observi este că, deși au turnat tone de beton, planificatorii au păstrat o scară umană pe care cartierele-dormitor ulterioare, precum Militari sau Drumul Taberei, au pierdut-o complet în favoarea giganților de zece etaje. Pajura a rămas un experiment de densitate medie, un compromis între sat și metropolă.

Marea barieră de fier și splendida izolare

Elementul care definește experiența în Pajura rămâne calea ferată. Aceasta funcționează ca un zid de cetate modern care separă cartierul de restul sectorului 1 și, într-un fel, de realitatea imediată. Prezența magistralei feroviare București-Constanța a dictat forma cartierului și i-a impus limitele fizice. 

Vei observa că locuitorii au dezvoltat o relație complexă cu trenurile. Pe de o parte, zgomotul ritmic devine un fundal sonor cu care te obișnuiești rapid, ca țăcănitul unui ceas vechi într-o cameră de zi. Pe de altă parte, accesul a fost istoric limitat, transformând zona într-un soi de insulă.

Această izolare geografică a avut un efect secundar interesant pe care îl simți imediat ce intri pe străduțele lăturalnice. Pajura a devenit o comunitate închisă înainte ca termenul de complex rezidențial securizat să apară în broșurile dezvoltatorilor imobiliari. Oamenii ajungeau să se cunoască între ei pentru simplul motiv că nimeni nu trecea prin Pajura ca să ajungă în altă parte. 

Dacă te aflai pe strada Pajurei sau pe Faurei, erai acolo pentru că aveai treabă sau pentru că locuiai acolo. Această fundătură urbanistică a conservat un aer de intimitate rară. Vecinii știau când ți-ai luat televizor color sau când ai schimbat mobila, informații care circulau cu o viteză superioară internetului prin rețeaua complexă a băncilor din fața blocului.

Blocurile „P” și experimentul spațiului minim

Privind „arhitectura socialistă” din Pajura, observi un detaliu care scapă ochiului neantrenat. Blocurile de aici, multe dintre ele construite în anii șaizeci, sunt un studiu de caz despre cum să maximizezi numărul de locatari minimizând spațiul vital, totul fără a provoca o revoltă imediată. Apartamentele sunt mici ca suprafață. Bucătăriile par proiectate de cineva care credea că gătitul este o activitate burgheză ce trebuie descurajată sau care se hrănea exclusiv cu capsule spațiale.

Totuși, există un echilibru subtil pe care îl vei aprecia dacă vii dintr-un cartier nou. Arhitecții au compensat zgârcenia spațiului interior prin generozitatea spațiului exterior. Distanța dintre blocuri este mare, o raritate absolută în urbanismul Sectorului 1 de astăzi, unde poți da mâna cu vecinul din blocul alăturat fără să ieși pe balcon. 

În Pajura, vegetația a avut timp să crească. Copacii plantați când blocurile erau proaspăt ridicate sunt acum giganți care umbresc fațadele și ascund tencuiala căzută. Plimbându-te printre blocurile cu patru etaje, ai senzația că te afli într-un parc care a fost accidental locuit, o lecție pe care dezvoltatorii moderni o ignoră cu perseverență, preferând să vândă reședințe de lux cu vedere la ghena de gunoi a vecinului, în timp ce bătrâna Pajura îți oferă luxul simplu de a vedea cerul printre crengile unui tei magnific.

Școli, licee și o demografie în schimbare

Un alt pilon pe care s-a construit identitatea cartierului este educația. Pajura a fost bine dotată cu școli și licee, ceea ce a atras inițial familii tinere. Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu” sau Școala Gimnazială nr. 178 sunt puncte de reper care ancorează comunitatea. Dimineața, cartierul se animă brusc de valuri de elevi, spărgând liniștea de sanatoriu care domnește în restul zilei.

Este fascinant să observi și cum s-a schimbat populația. Cei care s-au mutat aici în tinerețe, când cartierul mirosea a vopsea proaspătă, au îmbătrânit odată cu clădirile. Pajura are astăzi una dintre cele mai îmbătrânite populații din București și poți sesiza asta în ritmul lent al vieții și în conversațiile din piață care se învârt inevitabil în jurul tensiunii arteriale și a pensiilor. Totuși, în ultimii ani, simți un suflu nou. Tinerii redescoperă zona, atrași de prețurile încă decente comparativ cu Aviației sau Herăstrău și de verdeața omniprezentă. Este un ciclu natural de regenerare urbană care se întâmplă organic, fără intervenția brutală a vreunui plan cincinal.

O faună aparte și Complexul Comercial

Nu poți vorbi despre Pajura fără să menționezi fostul complex comercial, adesea numit simplu „la complex”. În perioada comunistă, acesta era centrul universului local. Aici găseai alimentara, frizeria, poșta și cofetăria unde savarina părea suprema realizare a gastronomiei. Arhitectura acestor complexe de cartier era standardizată, dar funcția lor socială era vitală. Practic, funcționau ca o agora modernă unde aflai noutățile.

Astăzi, multe dintre aceste spații au fost transformate, compartimentate și modernizate haotic. Supermarketurile moderne cu sigle luminoase au înlocuit vechile aprozare, dar structura de bază a rămas. Vechea gardă a cartierului se întâlnește cu noii veniți corporatiști care lucrează în turnurile de sticlă de la Piața Presei. Pajura este o zonă de intersecție culturală fascinantă, unde poți vedea o bunică trăgând un cărucior de piață pe lângă un tânăr care își comandă un latte cu lapte de ovăz, amândoi navigând același trotuar fisurat.

Mituri false despre cartierul Pajura

Istoria și geografia Bucureștiului sunt adesea materii opționale pentru locuitorii săi, așa că apar inevitabil confuzii. Iată câteva erori care se fac în discuțiile despre acest cartie.

Confuzia cu Dămăroaia sau Bucureștii Noi

Unii tind să pună tot nord-vestul sub aceeași umbrelă, dar Pajura este un cartier distinct. Dămăroaia este, din punct de vedere istoric, un cartier de case rezultat din parcelarea moșiei Dămăroaia, având o atmosferă boemă și o arhitectură diferită. Pajura este definită de blocuri și de densitatea medie. Granița este subtilă, dar, pentru cunoscători, ea există.

Ideea că este un cartier de lux

Deși te afli în Sectorul 1 în apropierea zonelor scumpe, trebuie să știi că Pajura a fost și rămâne un cartier al clasei de mijloc, sau muncitorești la origini. Agenții imobiliari încearcă uneori să-i umfle prețul prin asociere, dar realitatea blocurilor vechi și a finisajelor modeste spune altă poveste. Luxul aici este spațiul verde, nu marmura din scara blocului.

Ignorarea accesibilității metroului

Poți crede că Pajura este izolată de transportul rapid, dar greșești. Stația de metrou Jiului, deși „tehnic” plasată la margine, deservește zona destul de bine. Oamenii tind să se plângă de izolarea feroviară și uită că metroul a schimbat radical conectivitatea cartierului în ultimii ani.

Mitul lipsei de istorie

Se spune adesea despre cartierele de blocuri că sunt lipsite de istorie. Dar aceasta este o afirmație falsă. Fiecare alee din Pajura ascunde povestea unei familii strămutate, a unui arhitect care a încercat să fure câțiva metri pătrați de spațiu verde de la partid sau a transformării sociale din ultimii cincizeci de ani. Istoria nu înseamnă doar palate și voievozi, ci și viața cotidiană a mii de oameni obișnuiți.

Un cartier care își cere dreptul la liniște

Pajura rămâne o anomalie plăcută în peisajul bucureștean, fiind dovada vie că un cartier planificat de la centru poate evolua într-o comunitate organică și caldă, dacă i se dă suficient timp și destui… copaci. Într-o capitală care pare să alerge constant după următorul trend imobiliar, Pajura rămâne cuminte între șinele ei de cale ferată, asemenea unui pensionar care a văzut multe și nu mai are nimic de demonstrat nimănui.

Dacă ajungi prin zonă, sfatul este să ignori strada principală și să intri printre blocuri. Caută micile grădini îngrijite de locatari la parter, unde trandafirii cresc alături de tufele de buxus tăiate strâmb. Acolo vei găsi spiritul locului. Dacă ai noroc, vei prinde momentul magic când trece un tren în depărtare, iar tot cartierul pare să vibreze ușor, reamintindu-ți că ești într-o zonă de frontieră, un loc de trecere devenit, improbabil, acasă.

Tu când ai explorat ultima oară un cartier al Bucureștiului fără să ai o treabă precisă acolo, doar de dragul de a vedea cum se trăiește la două stații distanță de universul tău cotidian?

P.S. Ce este pajura? Ei bine, pajura reprezintă o pasăre răpitoare de zi de talie mare, cunoscută popular ca acvilă de munte, caracterizată prin forță, viteză și ghearele ascuțite. Desigur, termenul este utilizat și pentru a desemna reversul unei monede (deseori purtând stema), fiind asociat cu simbolul puterii în expresia „cap sau pajură”.

Foto: Cartierul Pajura în 1967 (credit: Agerpres)

Citește și: Bucureștii Noi, cartierul bucureștean construit de la 0 de către avocatul Nicolae Basilescu