Pe colina care domină Parcul Tineretului, ascuns după perdele de arbori seculari, se află una dintre cele mai enigmatice construcții ale Bucureștiului: Crematoriul Cenușa. Deși pentru trecători poate părea o clădire masivă, sobră, închisă în tăcerea ei, istoria locului este bogată în semnificații, dispute și evenimente dramatice.

Începuturile unei clădiri controversate

Ridicat la mijlocul perioadei interbelice, edificiul a fost de la bun început un subiect sensibil pentru societatea românească, fiind perceput de unii ca o expresie a modernității și de alții ca o sfidare adusă tradițiilor ortodoxe.

Inițiativa ridicării crematoriului a aparținut Societății „Cenușa”, sprijinită de Primăria Capitalei în 1925. Arhitectul Duiliu Marcu, unul dintre marii creatori ai epocii, a realizat proiectul inițial, însă execuția și modificările ulterioare i-au revenit arhitectului C. Popescu, care a impulsionat lucrările în 1926. La finalul anului următor, clădirea era deja ridicată „la roșu”.

Construit într-un stil eclectic, crematoriul îmbină elemente bizantine cu influențe egiptene și siriene. Fațada impunătoare este decorată cu simboluri orientale, iar la intrare veghează două statui monumentale – „Durerea” și „Nădejdea” – sculptate de Ioan Iordănescu în anii 1930–1934.

Finalizarea construcției a fost realizată sub coordonarea arhitectului Ioan D. Trajanescu, în 1934, când s-au adăugat ultimele detalii: un soare și un „ochi atoatevăzător” deasupra intrării, elemente interpretate de unii drept semne cu valențe oculte.

Inspirația pentru aspectul fațadei a provenit, după cum atestă cercetările, din mausoleul Cantacuzino de la Cimitirul Bellu. Astfel, crematoriul nu era doar o clădire utilitară, ci și o operă arhitecturală menită să sugereze solemnitatea trecerii dincolo de viață.

Inaugurarea și primele incinerări

Pe 25 ianuarie 1928, crematoriul a fost inaugurat oficial, devenind primul edificiu de acest tip din Balcani și, totodată, primul dintr-o țară în care majoritatea populației era de confesiune ortodoxă.

Prima incinerare a avut loc chiar în ziua inaugurării, la ora 17.00, și a aparținut unei femei modeste, Profira Fieraru, în vârstă de 40 de ani.

De atunci, practica incinerării a început să fie percepută de un segment al societății ca o alternativă modernă la înmormântarea tradițională.

Mulți o alegeau pentru costurile mai reduse pe termen lung sau pentru convingerea că reprezintă o modalitate mai simplă de a trece pragul eternității. Totuși, acest nou tip de ritual funerar nu a fost niciodată lipsit de controverse.

Conflictul cu Biserica Ortodoxă

Cel mai mare adversar al crematoriului a fost încă de la început Biserica Ortodoxă Română. Sfântul Sinod a emis o hotărâre prin care interzicea clerului să oficieze slujbe religioase pentru cei care optau pentru incinerare, considerată o practică străină de tradiția creștină răsăriteană.

Mai mult, preoții care ar fi încălcat această interdicție riscau sancțiuni severe, mergând până la excomunicare. Cu toate acestea, familiile care doreau un minim de ceremonial religios găseau soluții inedite: unele apelau la înregistrări pe discuri de gramofon cu slujbe bisericești, care erau redate în timpul incinerării.

Această improvizație ilustrează conflictul dureros dintre modernitate și tradiție, conflict care nu s-a stins nici până astăzi, incinerarea rămânând un subiect delicat în spațiul ortodoxiei românești.

Personalități incinerate la crematoriul cenușa

De-a lungul deceniilor, crematoriul a primit trupurile unor personalități importante ale vieții politice, culturale și științifice românești. Printre cei incinerați aici se numără criticul Garabet Ibrăileanu, savantul Grigore Antipa, criticul literar Eugen Lovinescu, dar și figuri politice precum Ana Pauker sau Mihail Roller.

Cel mai cunoscut și, în același timp, cel mai controversat caz rămâne însă cel al mareșalului Ion Antonescu, conducătorul României în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Executat în iunie 1946, după condamnarea pentru crime de război, Antonescu a fost incinerat la Crematoriul Cenușa fără niciun fel de ceremonie publică.

Autoritățile au decis să păstreze secret acest act pentru a împiedica transformarea mormântului său într-un loc de pelerinaj pentru susținătorii regimului pe care îl reprezentase. Astfel, cenușa sa a fost împrăștiată, iar memoria sa a rămas legată în mod discret, dar definitiv, de istoria crematoriului.

Tragedia din decembrie 1989

Cel mai sumbru episod din istoria crematoriului este asociat cu ultimele zile ale regimului Ceaușescu. În decembrie 1989, aici s-a desfășurat Operațiunea „Trandafirul”, menită să ascundă dimensiunea represiunii de la Timișoara.

Un număr de 43 de cadavre ale revoluționarilor uciși, precum și câțiva răniți care au decedat ulterior, au fost sustrase din morga spitalului și transportate la București. Timp de două zile, acestea au fost incinerate la Crematoriul Cenușa, iar cenușa a fost aruncată într-un canal din Popești-Leordeni.

Scopul operațiunii era de a șterge urmele represiunii și de a reduce numărul oficial al victimelor. Această acțiune macabră a intrat în memoria colectivă ca unul dintre cele mai negre momente ale regimului comunist. Evenimentele au fost ulterior transpuse în filmul „15” al lui Sergiu Nicolaescu, peliculă realizată chiar în incinta crematoriului, pentru a reda cât mai fidel atmosfera sumbră a acelor zile.

Declinul și încercările de salvare

După 1990, Crematoriul Cenușa și-a pierdut treptat rolul funcțional. În 2002, autoritățile au decis închiderea sa, invocând poluarea și lipsa unor filtre moderne care să reducă emisiile nocive. De atunci, clădirea a rămas în picioare, dar fără o utilizare clară, oscilând între ruină și monument.

În 2008, Academia Română a venit cu ideea demolării crematoriului pentru a face loc unui Panteon Național, însă proiectul a fost abandonat.

Trei ani mai târziu, în 2011, s-a discutat despre un plan de restaurare în valoare de peste un milion de euro, însă acesta a fost respins de Consiliul General al Municipiului București.

Astăzi, clădirea este inclusă pe lista monumentelor istorice de categoria A, dar se află într-o stare avansată de degradare. Fațada încă își păstrează frumusețea solemnă, însă interiorul este afectat de trecerea timpului, iar intervențiile lipsesc.

Viitorul său este încă incert: va fi restaurat, integrat într-un circuit cultural sau va rămâne doar o ruină ce se prăbușește lent sub povara istoriei?

Un simbol al trecerii dintre lumi

Crematoriul Cenușa a fost întotdeauna mai mult decât un simplu edificiu funerar. El reflectă tensiunile dintre tradiție și modernitate, dintre religie și inovație, dintre istorie și uitare. Aici s-au petrecut atât acte solemne, cât și tragedii ascunse, iar fiecare piatră a clădirii poartă încărcătura acestor povești.

De la incinerarea discretă a mareșalului Ion Antonescu până la evenimentele dramatice din decembrie 1989, crematoriul a fost martor al unor momente definitorii pentru România.

În ciuda degradării sale actuale, rămâne un reper al istoriei capitalei și un loc unde memoria colectivă se întâlnește cu misterul și cu tăcerea eternă.