Puțini dintre poeții români au avut un destin atât de dramatic precum Dimitrie Bolintineanu, poet, revoluționar și om politic, care, deși a slujit cu credință cultura și statul român, a fost răsplătit de viață doar cu suferință și uitare. Pe numele său real Dimitrie Cosmad, acesta s-a născut în 1819 în localitatea Bolintinu din Vale, nume pe care avea să-l transforme mai târziu în pseudonimul literar ce avea să-l consacre. 

Copilăria, formarea și începuturile unui destin literar aparte

Provenea dintr-o familie modestă: tatăl, Enache Cosmad, era un aromân venit din Ohrida, negustor și funcționar fără avere, iar mama sa a murit când acesta era foarte mic. După ce a rămas orfan de ambii părinți, tânărul Dimitrie a fost crescut de o mătușă care, în ciuda resurselor limitate, a înțeles că băiatul are nevoie de educație.

Trimis la București la vârsta de zece ani, el a urmat cursurile școlii Colțea, iar mai târziu ale Liceului „Sfântul Sava”. Învățătură, disciplină, lecturi, profesori exigenți – toate acestea au contribuit la formarea unui spirit sensibil, meditativ și profund înclinat către literatură. Fire muncitoare și serioasă, la doar 22 de ani a devenit copist la Secretariatul Statului, funcție modestă, dar care i-a oferit o primă deschidere către lumea administrativă și intelectuală a Bucureștiului.

În același an, însă, trăiește una dintre cele mai dureroase experiențe personale: se îndrăgostește de o tânără de 19 ani, bolnavă grav, pe care avea să o vadă murind sub ochii lui. Impactul emoțional a fost atât de puternic, încât a transformat suferința în literatură. Din durere s-a născut elegia „O tânără pe patul morții”, text publicat în presa vremii, care i-a adus lui Bolintineanu o primă recunoaștere și l-a impus atenției publicului și a criticilor.

Revoluționarul de la 1848 și exilul parizian care i-a schimbat viața

Succesul literar timpuriu i-a deschis drumul către mediile culturale ale epocii. În 1843 a devenit membru al „Asociației Literare a României” și a primit o bursă pentru a studia la Paris, la prestigiosul Collége de France. Experiența franceză i-a lărgit orizonturile și l-a conectat la mișcările intelectuale europene, influențându-i profund opera.

Revine în țară în 1847, an în care își publică prima carte, „Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu”. Un an mai târziu, odată cu izbucnirea revoluției de la 1848, poetul se implică activ în mișcare. Patriot convins, militează pentru drepturi, libertate și reforme. După înfrângerea mișcării revoluționare, este arestat alături de alți patrioți, însă reușește să evadeze și pleacă în exil.

Ajuns din nou la Paris, trăiește un exil dureros, plin de dor și neputință. În scrisorile sale, mărturisește cu o sinceritate sfâșietoare:
 „Exilat de mulți ani din patria mea, cu câtă tristețe și cu câtă plăcere mă uitam la malurile țării natale... Nu uită cineva lesne locul în care ochii noștri au văzut soarele pentru prima dată.”

În 1852 părăsește Parisul și călătorește în Orient, experiență care îi îmbogățește imaginația și influențează anumite teme din scrierile sale. Trei ani mai târziu, în 1855, publică romanul „Manoil”, considerat primul roman istoric modern din literatura română.

Cariera politică și dezamăgirile unui om prea cinstit pentru lumea puterii

Revenit în țară în 1857, după decretarea amnistiei generale, Bolintineanu intră în politică. Este numit secretar de stat la Departamentul Treburilor Străine, apoi ministru al Cultelor în guvernul Kogălniceanu și, ulterior, membru al Consiliului de Stat. În ciuda funcțiilor înalte, rămâne un om modest, retras, care nu se simțea în largul său în culisele politice.

Nicolae Petrașcu îl descria astfel: „Înalt și subțiratec, cu o frunte largă și meditativă și cu un surâs născut dintr-o bunătate sufletească profundă, era un tânăr interesant și simpatic.” Dar bunătatea și modestia lui aveau să-l coste scump.

După lovitura de stat din 2 mai 1864, își pierde funcția din minister, iar după desființarea postului de secretar al Consiliului de Stat rămâne fără niciun venit stabil. La doar 50 de ani, poetul trăia dintr-o pensie mizeră, incapabil să-și acopere datoriile.

Un contemporan povestea cum l-a întâlnit în acea perioadă:
 „Poetul era îmbrăcat într-un gheroc negru, lung și vechi... Mi-a spus să fug de politică și să-mi păstrez cinstea obrazului, adăugând: cu toate că cinstea, iaca unde te aduce...”

Decăderea, sărăcia și sfârșitul într-un ospiciu

Sărăcia, izolarea și deziluziile l-au împins treptat către boală. În aprilie 1871, Bolintineanu a fost internat la Ospiciul Pantelimon, fiind înregistrat astfel:
 „Dimitrie Bolintineanu, fost ministru al Cultelor, intrat fără haine.”

Fusese executat silit, iar bunurile îi fuseseră scoase la licitație. Prietenii din lumea literară au încercat să-l ajute, lansând apeluri disperate în ziare:
 „Poetul Bolintineanu este căzut în așa slăbiciune de corp și minte, încât amicii lui – nu el – se simt datori a face apel la toți aceia pe care versurile poetului i-au încântat odată...”

S-a organizat o loterie cu mobilierul și biblioteca lui, însă banii au fost cu totul insuficienți. A urmat un apel în Camera Deputaților, dar acesta a fost respins cu un cinism revoltător:
 „Ce să-i facem?”, ar fi spus un deputat al vremii.

Fără sprijin, fără familie apropiată și lipsit de mințile sănătoase, Bolintineanu s-a stins în dimineața zilei de 20 august 1872, într-un pat modest al ospiciului.

Umilințele de după moarte și memoria recuperată prea târziu

A fost înmormântat în satul natal, Bolintin Vale. Dar umilințele nu s-au oprit nici măcar după moarte. La câțiva ani distanță, osemintele sale au fost exhumate pentru a fi așezate sub bustul dedicat poetului. Până când soclul monumentului a fost finalizat, rămășițele lui Bolintineanu au zăcut într-un pod de biserică, printre scule, praf și rozătoare – o imagine dureroasă, simbolică pentru felul în care societatea românească își trata adesea valorile.

Abia mai târziu memoria poetului a fost repusă în drepturi. Cărțile i-au fost republicate, opera i-a fost studiată, iar numele său a devenit vizibil în spațiul public. Astăzi, o stradă din centrul Bucureștiului îi poartă numele, deși mulți dintre trecători nu știu povestea chinuită a celui care, odinioară, a ridicat literatura română la noi standarde.

Moștenirea unui destin luminos, sfârșit în întuneric

Dimitrie Bolintineanu rămâne un caz singular: poetul sensibil și vizionar, revoluționarul animat de idealuri, ministrul corect până la naivitate și omul de cultură dedicat până la sacrificiu. Și totuși, în ciuda tuturor calităților sale, a avut parte de o viață de privațiuni și un sfârșit tragic.

Opera lui, însă, continuă să vorbească despre un suflet neliniștit, profund, marcat de dor, de pasiune și de patriotism. În poeziile sale, în scrisorile din exil, în romanele și textele sale politice, se simte vocea unui om care a crezut în România până în ultima clipă.

Iar astăzi, numele lui, așezat pe o placă de stradă în centrul capitalei, amintește trecătorilor că dincolo de luminile orașului au existat oameni care au zidit cultura română cu propria lor suferință. Strada Dimitrie Bolintineanu se afla în sectorul 3 al Capitalei, în centrul Bucureștiului, în apropierea Spitalului Colțea. 

Citește și: Povestea artistei Ilinca Cerbacev, urmașa lui Dimitrie Bolintineanu. A renunțat la schi pentru a se dedica muzicii