A merge la cofetărie în Bucureștiul anilor '70 sau '80 era un act care depășea simpla satisfacere a unei pofte. Era o mică evadare, o incursiune într-un univers paralel unde griul cenușiu al blocurilor și al cotidianului planificat era înlocuit de luciul fondantului de ciocolată, de albul imaculat al friștii și de roșul aprins al jeleului de pe o savarină. 

Mersul la cofetărie era un ritual social, o recompensă și, adesea, singura formă de opulență accesibilă. Această călătorie înapoi în timp este o arheologie a gustului și o explorare a unor arome care au definit copilării, au marcat aniversări și au construit o memorie colectivă dulce, persistentă și plină de o nostalgie aproape tangibilă.

Sanctuarele zahărului: cofetăriile din Centrul Capitalei

Înainte de a ajunge la prăjiturile propriu-zise, trebuie să poposim în templele unde acestea erau venerate. Cofetăriile din centrul Bucureștiului erau instituții cu personalitate, scene ale vieții urbane unde se consumau, pe lângă amandine și ecleruri, bârfe, planuri și mici drame personale.

Fără îndoială, Capșa era decana de vârstă și de prestigiu. Fondată în 1852 de frații Capșa, cofetăria de pe Calea Victoriei supraviețuise războaielor mondiale, trecuse prin regimul monarhic și se adaptase, cu o demnitate aristocratică, la noua orânduire comunistă. 

A intra la Capșa însemna a păși pe urmele lui Eminescu sau Caragiale. Aici s-ar fi născut, conform legendei urbane, celebra prăjitură Joffre, creată în onoarea mareșalului francez Joseph Joffre, cu ocazia vizitei sale la București. Chiar și în anii comunismului târziu, Capșa păstra o aură de eleganță burgheză, cu mesele sale mici, de marmură, și cu un aer de istorie care plutea printre miresmele de vanilie și ciocolată.

Nu departe, pe Bulevardul Magheru, se afla cofetăria Casata. Mai modernă, mai funcțională, lipsită de încărcătura istorică a vecinei sale ilustre, Casata era renumită pentru un produs anume: profiterolul, o operă de artă a cofetăriei socialiste, care se servea la cupă, direct din vitrina frigorifică. Atmosfera aici era mai alertă, mai puțin protocolară, un loc unde opreai pentru o pauză rapidă în drum spre Piața Romană.

Alte nume completau harta dulce a centrului. Cofetăria Scala, lângă cinematograful cu același nume, era un reper pentru întâlnirile dinaintea unui film. Cofetăria Republica (fostă Nestor), pe Calea Victoriei, era alt punct de atracție constantă, cu clientelă fidelă și cu mici variațiuni ale rețetelor clasice. A merge la cofetărie însemna a alege o tabără, a avea un loc preferat unde savarina părea un pic mai însiropată sau crema de la diplomat un pic mai fină. Apoi, erau, desigur, cofetăriile de cartier.

Vitrina cu minuni: panteonul prăjiturilor comuniste

Până spre jumătatea anilor 80, vitrina unei cofetării era un spectacol vizual standardizat, dar fascinant. Aceleași prăjituri, cu mici diferențe de execuție, se regăseau aproape peste tot, formând un canon al desertului românesc. Fiecare avea povestea și personalitatea sa.

Savarina era regina neîncoronată a vitrinei. Un „cozonac” pufos, scufundat într-un sirop gros de rom (sau esență de rom, mai degrabă), tăiat generos și umplut până la refuz cu frișcă bătută. Punctul culminant era „moțul” de jeleu roșu sau dulceață, care trona ca o bijuterie deasupra albului imaculat. A mânca o savarină era o operațiune ce necesita strategie: se începea cu lingurița direct în frișcă, apoi se ataca baza mustoasă, având grijă ca fiecare îmbucătură să combine perfect cele trei texturi.

Amandina și Joffre (Jofra) reprezentau tabăra ciocolatei. Amandina era un cub solid, dens, cu blaturi insiropate abundent și o cremă de cacao cu unt, totul învelit într-o glazură sticloasă de fondant. Era desertul serios, puternic, care te lovea cu o supradoză de zahăr și cacao. Jofra, în schimb, era aristocrata. Un cilindru de mousse de ciocolată, mai aerată, mai fină, așezată pe un blat subțire, un rafinament care amintea de originile sale de la Capșa.

Diplomatul era alegerea cosmopolită, o prăjitură care sugera călătorii și exotism prin bucățelele de fructe din compot (ananas, portocale, cireșe confiate) suspendate într-o cremă fină, pe bază de frișcă și gelatină. Marginile tapetate cu pişcoturi îi confereau o alură de tort festiv în miniatură. Alături de el, Boema, adesea cu cremă de ciocolată sau cafea și ornată cu un bob de cafea glazurat, era varianta mai sobră, mai matură a tortului festiv.

În categoria „personajelor secundare” se înscriau Indiana, cu cele două calote de blat pufos unite de o cremă și pudrate cu zahăr, o prăjitură aerată și copilăroasă, și Mascota, o mică bombă energetică, un bulgăre de cremă de ciocolată cu nuci sau fructe confiate, învelit în glazură. Eclerul, cu forma sa alungită și umplutura de vanilie sau ciocolată, era un clasic universal adaptat la gustul local, în timp ce Hamburg aduce tăria nemțească a strugurilor înveliți în ciocolată. Prețioase erau și prăjiturile Violeta, mici bijuterii acoperite cu fondant mov, cu un gust floral distinct, sau complexa Ora 12, o prăjitură cu multiple straturi și moț de frișcă, ceva mai rară.

Gustări de cartelă și recreație: dulciurile portabile ale epocii

Dincolo de experiența ritualică a cofetăriei, universul dulce al epocii avea și o componentă „de buzunar”, gustări rapide care alimentau pauzele școlare și drumurile spre casă.

Eugenia a fost (și încă este) biscuitul suprem. O constantă nutrițională pentru generații. Acel sandviș format din doi biscuiți simpli, dar sfărâmicioși, care strângeau la mijloc o cremă subțire de cacao cu o aromă inconfundabilă de rom, a funcționat decenii la rând drept unitate de măsură a sațietății pentru elevi în pauza mare și muncitori la ieșirea din tură. Gustul său, ușor onctuos și intens, este una dintre cele mai puternice ancore ale memoriei gustative românești.

Bomboanele CIP (Corectiv, Igienic, Parfumat – apărute în 1970) erau mai degrabă jucării comestibile. Micile sfere de zahăr colorat, ambalate în cutii rotunde de plastic cu un orificiu minuscul, reprezentau o provocare. A le scoate de acolo, una câte una, scuturând cutia cu o tehnică specială, era parte din farmec. Gustul era secundar; experiența era totul.

Pufarinele ofereau o plăcere aerată. Grâul expandat, glazurat într-un strat subțire de zahăr colorat în roz, galben sau verde, era gustarea perfectă pentru o plimbare în Cișmigiu. Erai practic convins că mănânci ceva ușor și aproape sănătos, deși degetele deveneau rapid lipicioase de la glazura care se topea.

Caramelele erau și ele prezente pe tejghelele cofetăriilor, lături de alte bomboane ce conțineau mult zahăr. Cu gust de cafea sau, desigur, de caramel, acestea se lipeau de dinți după ce erau scoase din ambalajul subțire și la fel de… lipicios.

Rafinamente domestice și plăceri de bâlci

Anumite delicii estompau granița dintre cofetăria elegantă, taraba din piață și sufrageria de acasă.

Șerbetul era simbolul suprem al ospitalității de modă veche, un obicei preluat din lumea fanariotă și păstrat cu sfințenie în multe case. Servit pe o tăviță de argint sau alpaca, alături de un pahar cu apă foarte rece, șerbetul era un deliciu fin. O linguriță din pasta aceea densă și aromată, urmată de o înghițitură de apă, crea o explozie de gust. Cele de trandafiri sau lămâie erau comune, dar marea delicatesă, o raritate găsită doar la cofetăriile de lux, era șerbetul de fistic.

La polul opus se afla halvița. Albă, densă, elastică și plină de nuci, halvița era un produs de bâlci și de piață. Era vândută la bucată, tăiată dintr-un bloc masiv cu un satâr mânuit cu dexteritate de vânzător, un spectacol în sine. Textura sa lipicioasă și gustul intens de miere și nucă erau o plăcere robustă, populară.

Înghețata „Polar”era o instituție a verii. Pachetul acela paralelipipedic, înfășurat într-o hârtie cerată, conținea un bloc de înghețată care trebuia tranșat acasă, cu un cuțit trecut prin apă caldă. Se tăia felii și se servea ca atare sau între două foi de napolitană. Gustul de vanilie, cacao sau fistic era sintetic, aproape chimic, dar, în mintea unui copil, atingea perfecțiunea divină, mai ales când se topea puțin pe margini și devenea cremos. Erau însă și alte tipuri de înghețate, vândute în celebrele chioșcuri, de la micuța Doina la grandiosul tort.

Și, bineînțeles, guma de mestecat „Gumela”. Unica variantă locală, celebra Gumela era faimoasă pentru două lucruri: își pierdea aroma după aproximativ 30 de secunde de mestecat intens și, în ciuda acestui neajuns, își făcea oarecum treaba la făcut baloane care se spărgeau zgomotos.

Zahărul lichid: nectarul răcoritor al anilor de comunism

Setea era potolită cu un arsenal de băuturi răcoritoare autohtone, „acidulate” care au colorat nenumărate mese festive.

Brifcor (un acronim pentru Băutură Răcoritoare Indigenă Fabricată cu Concentrat de Oranj) era vedeta (apărută ceva mai târziu, în anii 80). Produs inițial la Buftea, acest suc cu o vagă aromă de portocală și o culoare vibrantă era simbolul oricărei aniversări de copil. A avea sticle de Brifcor la petrecere era un semn de statut.

Cico, fratele său mai mare, mai popular și mai răspândit, era varianta de zi cu zi. Același profil citric, poate un pic mai puțin intens, dar omniprezent la mesele de duminică și la ieșirile la iarbă verde. Sticla sa specifică este un artefact al epocii.

În lupta ideologică a băuturilor carbogazoase, Quick Cola era răspunsul românesc la gigantul capitalist de peste ocean. Gustul său era complet diferit, puternic, cu note de plante medicinale și un acid care „pișca” de limbă într-un mod memorabil (și nu tocmai plăcut). Era o cola care nu încerca să imite, ci își afirma cu tărie propria identitate distinctă.

Iar Bem-Bem, cu o culoare galben-intens care păta paharele, era sucul de pere sau caise, în funcție de inspirația producătorului din acel an. Era dulce, siropos și iubit de copii tocmai pentru intensitatea sa aromatică și cromatică.

Am lăsat special la final Pepsi. Da, Pepsi-Cola avea în România comunistă un statut aparte, cvasi-diplomatic. Spre deosebire de Coca-Cola, care rămăsese un simbol capitalist inaccesibil, Pepsi reușise să pătrundă Cortina de Fier printr-un acord comercial încheiat în 1966, după vizita lui Richard Nixon în URSS și o negociere savantă care implica schimbul de concentrate Pepsi cu vodcă Stolichnaya pe piețele occidentale. 

România, aflată în relații comerciale cu americanii mai ales în anii Ceaușescu, a beneficiat de aceste acorduri, iar Pepsi a apărut sporadic în magazine de lux, hoteluri pentru străini și, rar, în magazine obișnuite, începând cu anul 1966. An în care, celebra băutură avea să fie produsă la fabrica de conserve Ovidiu, de lângă Constanța, într-o secție construită special. 7000 de tone anual.

Sticla albăstruie, cu etichetă roșie-albă-albastră, conținea un lichid brun efervescent care părea venit dintr-o lume paralelă. 

Copiii și tinerii visau la Pepsi, adulții o ofereau musafirilor importanți, personalul diplomatic o cumpăra de la magazinele speciale. Gustul era mai dulce decât Quick Cola, mai rafinat, cu o aciditate echilibrată și bule fine, persistente. Să bei Pepsi în București anilor '70-'80 însemna să ai acces, relații sau noroc extraordinar: sticla devenea trofeu, dovadă tangibilă că lumea dincoace de frontiere exista totuși, măcar în formă lichidă, îmbuteliată și răcoritoare.

Aceste prăjituri, sucuri și dulciuri de buzunar reprezintă capsule ale timpului, purtătoare de amintiri și de emoție, ce compun o hartă afectivă a unui București care, în ciuda limitărilor și a cenușiului impus, a găsit întotdeauna resurse pentru a produce mici, dar intense, momente de bucurie dulce. Gustul lor, fie el real sau amplificat de nostalgie, rămâne o parte fundamentală din povestea nescrisă a orașului.

Citește și: Delicii fără gluten în București: locuri prietenoase pentru diete speciale