Poate cea mai cunoscută arteră a Capitalei, după Calea Victoriei, Bulevardul General Gheorghe Magheru se întinde din Piața Romană până la intersecția cu strada C.A. Rosetti. Deși multă lume crde că el se întinde până la Universitate, de la intersecția cu C.A.Rosetti, aceeași arteră continuă spre Piața Universității sub numele de Bulevardul Nicolae Bălcescu. În teren, această delimitare nu se observă: carosabilul merge drept, iar fronturile clădirilor continuă de o parte și de alta a limitei administrative. De aceea, pentru mulți bucureșteni, întreaga porțiune dintre Piața Romană și Universitate rămâne, simplu, „Magheru”.

Oficial însă, sunt două bulevarde distincte. Împreună formează segmentul central al unei axe nord–sud mult mai lungi, alcătuită astăzi din bulevardele Lascăr Catargiu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Ion C. Brătianu. Traseul dintre Piața Romană și Piața Universității are în jur de un kilometru, în funcție de punctele exacte între care este măsurat. Din acest motiv, Magheru este descris adesea drept unul dintre cele mai scurte bulevarde centrale ale Capitalei, dar nu există o clasificare oficială care să-i acorde un asemenea record.

De ce două nume pentru o arteră care pare una singură? Explicația ține de istoria politică și administrativă a orașului. În 1913, segmentul vechiului Bulevard Colței dintre Piața Ion C. Brătianu și Piața Lascăr Catargiu, actuala Piața Romană, a primit numele Bulevardul Ion C. Brătianu. În 1931, porțiunea dintre strada C.A. Rosetti și Piața Romană a fost redenumită Bulevardul Tache Ionescu iar în 1948, fostul Bulevard Tache Ionescu a primit numele generalului Gheorghe Magheru, tronsonul sudic devenind Bulevardul Nicolae Bălcescu. Două personaje importante ale Revoluției de la 1848 au ajuns astfel să împartă aceeași linie urbană.

Astăzi, cele două bulevarde sunt cunoscute mai ales pentru blocurile moderniste, cinematografele și hotelurile construite în perioada interbelică. Înainte de a deveni vitrina Bucureștiului modern, traseul a fost însă rezultatul unui proces lung de lărgiri, exproprieri, demolări și negocieri. Nimic nu s-a petrecut repede. Vorbim, până la urmă, despre București, unde chiar și progresul obișnuiește să ajungă după ce a stat puțin la coadă. Dar iată 10 lucruri fascinante despre Bulevardul Magheru:

1. Bulevardul Magheru a fost amenajat în etape, într-un proces început în secolul al XIX-lea

Foto: Bulevardul în 1926. Fotografie realizată de Misiunea Aeriană Franceză

Bulevardul Magheru nu a fost trasat dintr-o singură mișcare și nici nu a apărut direct în forma monumentală surprinsă în fotografiile anilor ’30. El face parte din axa nord–sud a Bucureștiului, creată treptat pentru a lega mai eficient nordul orașului de centrul și sudul Capitalei.

Istoria traseului începe cu vechea uliță a Colței, o arteră sinuoasă care pornea din zona centrală și continua spre nord. Bulevardul modern a preluat parțial direcția acesteia, dar nu i-a urmat integral traseul. Spre nord, vechea cale continua prin strada Pitar Moș, în timp ce realizarea noii axe a presupus rectificări, lărgiri și deschiderea unor segmente care nu existaseră în forma respectivă.

Ideea unei mari artere nord–sud a prins contur în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când administrația orașului încerca să creeze o alternativă la Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoșoaiei. Aceasta rămânea principala rută către nord, dar era îngustă pe anumite porțiuni, avea un traseu neregulat și devenea tot mai aglomerată.

Transformarea vechii străzi într-un bulevard modern a durat zeci de ani. Linia proiectată trecea printr-un oraș deja construit, astfel că Primăria trebuia să cumpere sau să exproprieze proprietăți, să demoleze imobile și să stabilească noi alinieri. Axa s-a născut în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat spectaculos în perioada interbelică și a fost completată sau modificată în timpul regimului comunist.

Lucrările și exproprierile s-au intensificat în anii 1920. Costurile erau mari, iar relația dintre planurile administrației și interesele proprietarilor nu era întotdeauna liniștită. Un studiu publicat de Muzeul Municipiului București în 1964 susținea că ieșirea din aliniament a unor clădiri din zona Lido ar fi fost influențată de intervențiile unui proprietar numit Angelescu. Cum documentele administrative originale nu sunt prezentate în acel studiu, episodul trebuie tratat ca o interpretare istoriografică, nu ca un fapt demonstrat fără dubiu.

Ce se vede însă și astăzi este faptul că frontul bulevardului nu formează peste tot o linie perfect dreaptă. Unele clădiri înaintează sau se retrag față de vecine, păstrând în geometria lor urmele dezvoltării dificile a arterei.

Pe măsură ce parcelele au devenit mai valoroase, casele joase și grădinile au început să fie înlocuite de imobile cu apartamente, birouri, magazine și săli de spectacol. Nu a existat un singur arhitect și nici un proiect care să dicteze fiecare fațadă. Primăria reglementa alinierea și modul de construire, dar fiecare clădire avea propriul beneficiar și propria echipă de proiectare.

Din acest motiv, imaginea unitară pe care o asociem astăzi cu Magheru nu era completă nici la sfârșitul perioadei interbelice. Fotografii și studii istorice arată blocuri înalte lângă case cu parter, calcane vizibile și terenuri încă neconstruite.

Totuși, dezvoltarea rapidă a produs imaginea spectaculoasă a bulevardului. Între sfârșitul anilor ’20 și începutul celui de-Al Doilea Război Mondial au apărut Blocul ARO, Hotelul Lido, Hotelul Ambasador, Blocul Carlton și numeroase alte imobile moderniste.

Bulevardul a devenit astfel mai mult decât o soluție pentru trafic. Era locul în care Bucureștiul interbelic își expunea ambițiile prin apartamente moderne, cinematografe, hoteluri și vitrine luminate. Orașul încerca să arate că poate funcționa asemenea unei capitale occidentale. În anumite seri, cu reclamele aprinse și automobilele oprite în fața cinematografelor, probabil chiar reușea.

2. „Magheru” este un nume relativ nou pentru această arteră

Foto: Bulevardul Magheru fotografia de Willy Pragher în 1941. În spate dreapta, Muzeul Simu

Bulevardul nu a purtat mereu numele generalului Gheorghe Magheru. Diferite porțiuni ale traseului au făcut parte din vechea stradă sau din Bulevardul Colței. Ulterior au apărut denumirile Ion C. Brătianu și Tache Ionescu.

În 1913, segmentul dintre Piața Ion C. Brătianu și Piața Lascăr Catargiu a fost numit Bulevardul Ion C. Brătianu. În aprilie 1931, porțiunea dintre strada C.A. Rosetti și Piața Romană a devenit Bulevardul Tache Ionescu, nume întâlnit uneori în documentele epocii și în forma „Take Ionescu”. În 1948 a fost introdusă denumirea Gheorghe Magheru.

Prin urmare, când o fotografie interbelică menționează „Bulevardul Tache Ionescu”, este foarte posibil să privești ceea ce numim astăzi Magheru. Schimbările repetate de nume explică o parte dintre confuziile întâlnite în arhive, în anuare și pe cărțile poștale vechi.

Denumirea „Bulevardul Republicii” nu trebuie inclusă în această succesiune. Ea este legată în principal de o altă axă centrală a Bucureștiului și este introdusă uneori în istoria Magherului prin confundarea unor trasee și denumiri comuniste.

3. Generalul Magheru nu a fost doar general

Gheorghe Magheru a avut o biografie mai spectaculoasă decât lasă să se înțeleagă o simplă plăcuță stradală. A fost pandur în timpul mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, a participat la războiul ruso-turc din 1828–1829 și a devenit una dintre figurile importante ale Revoluției de la 1848 din Țara Românească.

În timpul revoluției a fost membru al guvernului provizoriu, ministru de Finanțe și comandant al forțelor revoluționare. După intervenția armatelor otomane și rusești, Magheru a organizat o tabără militară la Râureni, în apropiere de Râmnicu Vâlcea. În cele din urmă, a decis dizolvarea taberei pentru a evita o confruntare cu șanse reduse de succes și posibile represalii.

Așadar, bulevardul asociat astăzi cu cinematografe și blocuri moderniste poartă numele unui fost pandur și revoluționar, o figură importantă în istoria României.

4. Blocul ARO a provocat reacții puternice

Foto: Blocul ARO, creația arhitectului Horia Creangă

Blocul ARO, cunoscut ulterior drept Blocul Patria, a rezultat dintr-un concurs organizat în 1929 de societatea Asigurarea Românească. Proiectul câștigător a fost realizat de echipa formată din Horia Creangă, soția sa, arhitecta Lucia Dumbrăveanu-Creangă, și fratele său mai mic, arhitectul Ion Creangă.

Clădirea a fost construită în anii 1930–1931 și este considerată una dintre operele esențiale pentru afirmarea arhitecturii moderne în România. Proiectul renunța la decorul istoricist în favoarea volumelor simple, a registrelor orizontale și a unei organizări determinate de funcțiunile clădirii.

Astăzi, geometria sa pare firească. La începutul anilor ’30 însă, o asemenea clădire se îndepărta radical de gustul public format de fațade eclectice, coloane și ornamente. Reacțiile negative față de noua arhitectură sunt menționate în literatura dedicată lui Horia Creangă.

A circulat chiar povestea că unii bucureșteni preferau să traverseze strada decât să treacă prin fața blocului. Anecdota este reluată în publicații de arhitectură, dar nu a fost legată convingător de o mărturie directă din epocă. Merită păstrată ca poveste despre șocul produs de modernism, nu ca statistică despre comportamentul pietonilor.

Blocul care avea să devină unul dintre simbolurile bulevardului Magheru a fost privit inițial de o parte a publicului drept o ofensă adusă bunului gust. Modernitatea are deseori problema că… ajunge prea devreme la întâlnire.

5. Horia Creangă era nepotul scriitorului Ion Creangă

Legătura de familie este reală: arhitectul Horia Creangă era nepotul scriitorului Ion Creangă. Tatăl său, căpitanul Constantin Creangă, era fiul scriitorului.

Horia Creangă a studiat la École des Beaux-Arts din Paris și s-a întors în România într-o perioadă în care arhitectura modernă începea să câștige teren. Blocul ARO a devenit lucrarea sa emblematică și unul dintre proiectele care au schimbat direcția arhitecturii bucureștene.

Imobilul a fost ridicat pe terenul fostei case Marghiloman și combina locuințe, spații comerciale și un cinematograf. Era un program urban complex, nu doar un bloc cu apartamente. Oamenii puteau locui, face cumpărături și merge la film în aceeași clădire.

Prin urmare, autorul lui Nică scria despre Humulești iar peste ani, nepotul său proiecta Bucureștiul vertical.

6. Pe Magheru a existat un muzeu construit ca un templu grecesc

Foto: Muzeul Simu, în perioada interbelică

Vizavi de Blocul Patria se afla Muzeul Simu, creat de colecționarul Anastase Simu și deschis publicului în 1910. Clădirea, proiectată sub forma unui templu grecesc, avea coloane ionice și un fronton monumental. În momentul inaugurării sale, la care au participat, printre alții, principele Ferdinand și Spiru Haret, ministrul educației la acea vreme, zona era încă dominată de case și grădini, astfel că muzeul avea o prezență cu totul diferită de cea a blocurilor moderniste apărute mai târziu.

Colecția cuprindea artă românească și europeană, îndeosebi pictură și sculptură din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX. În 1927, Anastase Simu a donat statului muzeul și colecția.

Clădirea a fost demolată în 1964, pentru a face loc viziunilor arhitectonice comuniste dar și, se pare, pentru că imaginea de templu ducea cu gândul la masonerie. Imaginile și cercetările publicate de Muzeul Municipiului București arată că noile clădiri ale ansamblului Eva–ONT se ridicau în vecinătate, iar vechiul muzeu ar fi putut, din punct de vedere fizic, să rămână în picioare. Practic, Muzeul Simu se afla pe spațiul din fața viitorului bloc Eva.

Demolarea a fost legată de reorganizarea urbanistică a zonei și de dorința de a degaja perspectiva noilor construcții. O motivație precisă, formulată explicit în termeni ideologici, nu poate fi afirmată fără documentele administrative care au fundamentat demolarea.

7. Garajul Ciclop era o construcție spectaculoasă dedicată automobilului

Foto: Garajul Ciclop era un loc de referință în Bucureștiul de odinioară

Ascuns în frontul de clădiri de pe Magheru, între zona Hotelului Ambasador și Cinematograful Scala, Garajul Ciclop este una dintre cele mai remarcabile construcții utilitare ale Bucureștiului interbelic.

Clădirea a fost concepută ca un garaj supraetajat și atelier auto. Spațiul interior este organizat în jurul unui atrium desfășurat pe patru niveluri, iar două rampe permiteau automobilelor să urce către etajele superioare. Structura de rezistență a fost realizată din beton armat, o soluție adaptată funcțiunii industriale și sarcinilor produse de automobile.

Garajul este prezentat frecvent drept prima parcare supraetajată din România. Formula este posibilă, dar nu este însoțită, în sursele profesionale consultate, de un inventar comparativ al tuturor garajelor existente în țară la momentul construirii. Mai sigur este să spunem că se numără printre primele și cele mai importante construcții de acest tip din România.

Mai multe articole îi atribuie și un sistem antiseismic bazat pe role, descris uneori drept primul de acest fel din Europa. Informația nu este însă confirmată în materialul profesional publicat de revista Uniunii Arhitecților și nu ar trebui prezentată ca fapt cert fără proiectul original de structură sau o analiză tehnică de specialitate.

Cert este că organizarea interioară și structura din beton armat erau remarcabil de moderne pentru Bucureștiul epocii. Iar numele „Ciclop” se potrivea perfect: clădirea era masivă, industrială și dedicată creaturilor mecanice cu faruri în loc de ochi. Cu toate acestea, la parterul clădirii se aflau tot felul de spații comerciale, inclusiv o cafenea. În anii de după 1930 aveau să se amenajeze, pe etaje, spații pentru birouri administrative.

După 1989, clădirea a fost retrocedată moștenitorilor familiei Bragadiru (deținătoarea terenurilor), fiind clasificată drept monument istoric.

8. Pe Magheru se vindeau și automobile, nu doar haine și bilete la cinema

Foto: Blocul Leonida, la parterul căruia se afla un showroom de automobile. Azi, aici e KFC.

Blocul Leonida, proiectat de arhitectul Ion Giurgea, a fost realizat la sfârșitul anilor 1930 pentru compania Leonida & Co, unul dintre cele mai importante nume ale comerțului auto din România interbelică.

Data clădirii este indicată diferit în sursele secundare. Unele folosesc anul 1937, în timp ce o cercetare mai recentă, bazată pe arhiva familiei Leonida, plasează proiectul și inaugurarea în 1939.

Clădirea – aflată la ieșirea de la metrou, astăzi ocupată la parter de lanțul KFC - găzduia un showroom și fusese gândită pentru activitatea companiei, incluzând spații de expunere, birouri și dotări tehnice destinate automobilelor. Cercetările recente menționează inclusiv existența unui lift pentru mașini.

Magheru devenea astfel vitrina motorizării României, automobilele fiind prezentate în centrul orașului ca obiect al progresului și al statutului social. În anii ’30, o plimbare pe bulevard putea semăna, într-o anumită măsură, cu o vizită la un salon auto permanent.

9. Hotelul Ambasador promitea confort metropolitan

Foto: Hotel Ambasador, lux european la vremea lui

Hotelul Ambasador a fost proiectat de arhitectul Arghir Culina, construit între 1937 și 1939 și inaugurat la 4 mai 1939. Clădirea, dezvoltată pe verticală pe un teren relativ îngust, avea 12 niveluri și a devenit unul dintre reperele dominante ale bulevardului.

Sursele istorice îl indică pe Constantin S. Mihăescu, proprietarul Garajelor Mihăescu, drept unul dintre beneficiarii și proprietarii proiectului. Istoricul Dan Falcan a afirmat că arhitectul Arghir Culina era la rândul său coproprietar. Cum informația despre proprietate apare mai ales în surse jurnalistice bazate pe mărturia istoricului, este mai sigur să nu legăm de ea explicații privind soluțiile arhitecturale fără consultarea actelor originale.

La inaugurare, reclamele prezentau Ambasadorul drept un hotel cu 300 de camere și 300 de băi. Tot publicitatea epocii afirma că hotelul dispunea de „cea mai modernă instalație sanitară din Europa”. 

Fațada verticală și reclamele luminoase îl transformau într-un reper vizibil de la distanță, practic o demonstrație că Bucureștiul putea oferi un tip de cazare asociat imaginii marilor capitale.

10. Un detaliu esențial: cutremurele au schimbat bulevardul

Foto: Cutremurul din 1940, prima „lovitură” asupra bulevardului

O parte din bulevardul interbelic pe care îl vedem în fotografii nu mai există. Prima ruptură majoră s-a produs la cutremurul din 10 noiembrie 1940, când Blocul Carlton, aflat pe tronsonul actualului Bulevard Nicolae Bălcescu, s-a prăbușit. Clădirea era una dintre cele mai înalte și mai moderne construcții ale Bucureștiului interbelic.

Cutremurul din 4 martie 1977 a modificat din nou radical axa centrală. Blocurile Scala, Casata și Dunărea s-au numărat printre clădirile prăbușite sau distruse grav. Blocul Dunărea s-a prăbușit parțial, iar resturile sale au fost ulterior înlăturate.

Casata era asociată cu cofetăria, dar blocul însuși devenise cunoscut sub numele localului aflat la parter, asemenea altor imobile centrale care au intrat în memoria bucureștenilor prin numele restaurantelor, barurilor sau cofetăriilor găzduite.

Imaginea bulevardului s-a format într-un interval relativ scurt

Magheru pare o arteră proiectată dintr-o singură mișcare, dar nu a existat un arhitect unic și nici un plan care să dicteze fiecare fațadă. Coerența vizuală a apărut în mare măsură deoarece numeroase clădiri au fost ridicate într-un interval relativ scurt, cu precădere în anii ’30.

Pe axa Magheru–Bălcescu au lucrat arhitecți diferiți, pentru beneficiari diferiți. Horia Creangă a proiectat Blocul ARO, Arghir Culina a realizat Hotelul Ambasador, iar Ion Giurgea a proiectat Blocul Leonida. Alte imobile au fost semnate de Paul Smărăndescu, Jean Monda, Gheorghe Simotta și de numeroși arhitecți care au contribuit la arhitectura interbelică a centrului.

Clădirile nu sunt identice, dar împărtășesc frecvent anumite soluții: volume simplificate, accentuarea orizontalității, ferestre grupate în registre și parteruri destinate comerțului sau spectacolelor. Verticalitatea hotelurilor și a blocurilor-turn oferea, în anumite puncte, un contrapunct puternic.

Reclamele luminoase, cinematografele și vitrinele au alimentat ulterior comparațiile cu bulevardele americane. Aceste comparații sunt sugestive, dar nu demonstrează că Magheru ar fi fost copia unei anumite artere din New York sau Chicago.

Nici afirmația că bulevardul ar fi fost „unic în Europa” nu poate fi măsurată riguros. Ea ține mai degrabă de entuziasmul publicistic. Mai exact este să spunem că ansamblul Magheru–Bălcescu reprezintă una dintre cele mai importante concentrări de arhitectură modernistă interbelică din București și un reper semnificativ pentru modernismul din Europa de Est.

Prin urmare, bulevardul actual combină frontul modernist original cu intervenții comuniste și reconstrucții realizate după cutremur. Privit atent, Bulevardul Magheru este un muzeu al anilor ’30 dar și o hartă a rupturilor prin care a trecut Bucureștiul în ultimul secol.

FOTO: Imaginile au fost refăcute și colorizate cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale.

Citește și: Istoria faimosului Cinema Studio din București, de la Magheru la Carpați, „născut” în Al Doilea Război Mondial