Astăzi, într-un bloc cu opt sau zece etaje, liftul este atât de firesc încât îl observăm mai ales atunci când nu funcționează. În Bucureștiul de acum un secol, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ascensorul era una dintre tehnologiile care anunțau apariția unui oraș nou, cu imobile mai înalte, hoteluri moderne și locuințe în care confortul începea să fie măsurat și prin dotările tehnice.

Unul dintre cele mai interesante episoade ale acestei istorii se păstrează pe Dealul Mitropoliei. Aici se află Vila Sacha Roman, cunoscută astăzi drept Casa Madrigal, unde a fost instalat primul lift dintr-o locuință privată din București.

Asta nu înseamnă însă că vorbim despre primul lift din Capitală. Ascensoarele apăruseră deja în hoteluri și în alte clădiri ale orașului, însă stabilirea cu certitudine a primului ascensor instalat vreodată în București este mai dificilă.

O casă particulară cu lift în Bucureștiul anilor '20

Casa Sacha Roman se află pe Aleea Dealul Mitropoliei nr. 11, foarte aproape de Patriarhia Română.

Construită în perioada interbelică, vila combina arhitectura spectaculoasă cu dotări tehnice neobișnuite pentru o locuință particulară a epocii. Cea mai interesantă dintre ele era ascensorul.

Privit de astăzi, un lift într-o casă poate părea doar o dotare costisitoare. În Bucureștiul anilor '20 avea însă o altă semnificație. Orașul încă nu intrase în etapa marilor blocuri moderniste care aveau să transforme centrul în deceniul următor, iar ascensorul era întâlnit mai ales în hoteluri și clădiri importante.

Casa de pe Dealul Mitropoliei aducea această tehnologie în spațiul privat, într-o perioadă în care simpla posibilitate de a urca între etajele unei locuințe fără să folosești scările era încă un semn de modernitate.

Când bucureștenii încă se obișnuiau cu liftul

Cât de neobișnuit putea părea ascensorul oamenilor epocii se vede inclusiv în literatura vremii.

În 1927, Tudor Arghezi publica în Adevărul literar și artistic textul umoristic „În ascensor”. Acțiunea se petrece într-un hotel bucureștean, iar liftul este suficient de nou și de straniu încât să devină el însuși subiectul întâmplării. Personajul privește aparatul cu neîncredere, călătoria pe verticală îi provoacă teamă, iar aventura se termină după ce rămâne blocat și este scos de pompieri.

Detaliul spune multe despre relația bucureștenilor cu noua tehnologie. Liftul devenise suficient de prezent în viața orașului încât cititorii să recunoască imediat situația, dar era încă suficient de neobișnuit încât să provoace fascinație, teamă și umor.

Experiența era diferită și dintr-un alt motiv. Ascensoarele nu funcționau întotdeauna așa cum le folosim astăzi, intrând singuri în cabină și apăsând butonul etajului. În hoteluri și alte clădiri exista și meseria de liftier, angajatul care manevra ascensorul și îi transporta pe pasageri între etaje.

Bucureștiul începe să crească pe verticală

În anii '30, imaginea centrului Capitalei începe să se schimbe rapid. Apar blocuri moderniste cu mai multe etaje, hoteluri și clădiri de birouri, iar ascensorul trece treptat de la statutul de noutate tehnică la cel de dotare necesară.

Un exemplu spectaculos este Palatul Telefoanelor, ridicat pe Calea Victoriei în prima parte a anilor '30. Clădirea, cu silueta ei neobișnuit de înaltă pentru Bucureștiul perioadei, devenea unul dintre simbolurile modernizării orașului. Ascensoarele instalate aici puteau atinge aproximativ 2,5 metri pe secundă, o performanță impresionantă pentru epocă.

Liftul schimba, în același timp, și felul în care puteau fi proiectate și folosite clădirile. Dacă accesul la etajele superioare nu mai depindea exclusiv de scări, orașul putea crește mult mai ușor pe verticală.

Iar această transformare începea să fie vizibilă pe marile artere centrale, unde blocurile cu mai multe niveluri modificau treptat silueta Bucureștiului.

Când aveai nevoie de jeton ca să mergi cu liftul

Un detaliu și mai greu de imaginat astăzi vine din anii '30.

Palatul Creditul Minier, construit pe actualul Bulevard Nicolae Bălcescu, avea zeci de apartamente și ascensor. Din acea perioadă s-au păstrat jetoane inscripționate „Bun pentru o deplasare cu ascensorul”.

Cu alte cuvinte, o călătorie cu liftul putea fi tratată ca un serviciu separat.

Pentru bucureșteanul de astăzi, obișnuit să apese pur și simplu un buton când intră în bloc, ideea pare aproape neverosimilă. În acel moment al dezvoltării orașului, însă, ascensorul nu devenise încă instalația banală pe care o considerăm astăzi parte firească a unei clădiri cu mai multe etaje.

De la simbol al luxului la mii de ascensoare

Răspândirea blocurilor avea să transforme definitiv relația Bucureștiului cu ascensorul.

În 1950, când a fost înființată întreprinderea Ascensorul, în Capitală existau aproximativ 1.800 de lifturi, potrivit unei relatări publicate ulterior de revista Flacăra. În numai câteva decenii, tehnologia care fusese o curiozitate și o dotare asociată clădirilor importante devenise deja prezentă în mii de imobile.

Extinderea marilor cartiere de blocuri din perioada comunistă avea să ducă fenomenul mult mai departe. În clădirile cu opt, zece sau mai multe etaje, ascensorul nu mai reprezenta un lux, ci o necesitate a vieții cotidiene.

Tot Bucureștiul avea să găzduiască, în anii '80, și un alt moment al modernizării: apariția unui ascensor controlat cu ajutorul unui microprocesor, în locul sistemelor electromecanice mai vechi. Era încă un pas în transformarea unei tehnologii care, cu doar câteva generații înainte, îi făcea pe oameni să privească neîncrezători cabina înainte de a intra în ea.

De la Casa Sacha Roman la liftul pe care îl folosim fără să ne gândim

Astăzi, ascensoarele sunt peste tot în București: în blocurile construite înainte de 1989, în turnurile de birouri, hoteluri, spitale, centre comerciale și ansambluri rezidențiale noi. În clădirile contemporane, întrebarea nu mai este dacă există lift, ci câte sunt, cât de rapide sunt sau dacă accesul se face cu cartelă.

Tocmai de aceea, Casa Sacha Roman păstrează un detaliu atât de interesant din istoria orașului. Primul lift instalat într-o locuință privată bucureșteană aparținea unei perioade în care deplasarea între etajele propriei case fără să urci scările putea fi, în sine, o demonstrație de modernitate.

Un secol mai târziu, apăsăm butonul și rareori ne mai gândim la drumul parcurs de această tehnologie până să devină o parte atât de obișnuită a Bucureștiului.