Skip to main content

Focus

5 procese spectaculoase care au ținut Bucureștiul cu sufletul la gură

5 procese spectaculoase care au ținut Bucureștiul cu sufletul la gură

By Eddie Țone

  • Articole
  • 19 NOV 26

În Bucureștiul primei jumătăți a secolului XX, un proces răsunător putea să țină prima pagină a ziarelor săptămâni întregi. Politicienii ajungeau în boxa acuzaților, avocații își pregăteau pledoariile pentru un public mult mai numeros decât cel din sala tribunalului, iar reporterii transformau fiecare declarație într-un episod de urmărit la cafeaua de dimineață. Orașul avea deja teatre, cinematografe și spectacole de revistă, dar justiția oferea uneori reprezentații cu o distribuție imposibil de adunat pe o scenă obișnuită.

Spectacolul judiciar avea, firește, o particularitate destul de neplăcută pentru protagoniști. Cortina putea să cadă peste o condamnare la moarte.

După 1945, raportul dintre justiție și spectacol s-a schimbat radical. Procesele publice au devenit instrumente prin care noua putere politică își prezenta adversarii în postura de vinovați, folosind rechizitoriile și relatările din presă pentru a construi imaginea oficială a evenimentelor. Unele cauze priveau crime de război reale și responsabilități istorice grave. Altele urmăreau eliminarea opoziției politice prin acuzații fabricate. Diferența dintre ele contează enorm.

Cinci procese judecate la București, între 1945 și 1954, arată cum s-a transformat sala de tribunal într-o scenă politică. Personajele aparțin unor lumi foarte diferite, iar poveștile lor au un element comun. Fiecare proces a spus ceva despre societatea care îl urmărea și, mai ales, despre oamenii care dețineau puterea.

1. Procesul generalilor din 1945. Crimele de la Odessa au ajuns în fața Tribunalului Poporului

În mai 1945, Bucureștiul se afla într-o situație politică pe care locuitorii săi ar fi avut dificultăți s-o explice unui străin venit în vizită. Războiul din Europa tocmai se încheiase, trupele sovietice se aflau în România, iar guvernul condus de Petru Groza, instalat la 6 martie, începea reorganizarea statului.

În centrul schimbărilor apărea Tribunalul Poporului, o instanță specială creată pentru judecarea persoanelor acuzate de crime de război și de contribuție la dezastrul țării.

Primul său proces important, desfășurat între 14 și 22 mai 1945, l-a avut în centrul atenției pe generalul Nicolae Macici, dar și responsabilitățile militarilor români pentru represaliile de la Odessa din toamna anului 1941.

Povestea începea la sute de kilometri de București. La 22 octombrie 1941, sediul comandamentului militar român din Odessa a fost distrus de o explozie, provocând moartea unui număr mare de militari și ofițeri. Autoritățile române au răspuns prin represalii de o brutalitate extremă, în care au fost uciși mii de civili, în special evrei.

Crimele de la Odessa reprezintă unul dintre episoadele majore ale Holocaustului din teritoriile administrate de România în timpul războiului.

În sala tribunalului bucureștean, discuția privea răspunderea celor implicați în asemenea acțiuni. Acuzatorii publici Avram Bunaciu și Dumitru Săracu au avut un rol important în proces, folosind rechizitorii deosebit de vehemente.

Aveam de-a face cu o nouă formulă judiciară, care aducea o schimbare vizibilă. Tribunalul Poporului avea o alcătuire specială, cu magistrați și judecători desemnați potrivit legislației adoptate după război, iar ideea de justiție populară ocupa un loc central în discursul oficial.

Generalul Macici a fost condamnat la moarte, pedeapsa fiind ulterior comutată în detenție pe viață.

Cum puteau fi judecate riguros crimele războiului într-un moment în care justiția era supusă unei transformări politice accelerate? Responsabilitatea pentru atrocități avea o bază istorică reală, iar noul sistem judiciar ridica, în același timp, probleme privind independența instanțelor și respectarea garanțiilor procesuale.

Procesul generalilor a deschis o perioadă în care Bucureștiul avea să vadă tot mai frecvent oameni cunoscuți transformați în personaje centrale ale unor mari dosare politice.

2. Procesul ziariștilor din 1945. Articolele de ziar au devenit probe într-un dosar penal

Procesul ziariștilor

La sfârșitul lunii mai 1945, Capitala asista la un proces cu o distribuție remarcabilă pentru orice istorie a presei românești.

Printre cei judecați se aflau Pamfil Șeicaru, fondatorul și directorul ziarului Curentul, Nichifor Crainic, fost director al revistei Gândirea, și poetul Radu Gyr. Erau personalități cunoscute, ale căror texte circulaseră ani întregi prin redacții și librării. De data aceasta, articolele lor ajungeau în fața judecătorilor.

Procesul început la 30 mai 1945 urmărea responsabilitatea unor ziariști și publiciști pentru propaganda fascistă și pentru susținerea politicilor care contribuiseră la implicarea României în războiul alături de Germania nazistă.

Acuzațiile vizau influența exercitată prin presă. Rregimul care își construia legitimitatea inclusiv prin controlul informației, judeca niște ziariști cunoscuți, lucru ce avea și o semnificație politică evidentă.

Pamfil Șeicaru reprezenta un nume deosebit de important. Ziarul său, Curentul, fusese una dintre publicațiile influente ale perioadei interbelice. Era un jurnalist cu relații politice extinse și cu o notorietate care depășea cu mult lumea redacțiilor. În 1945, Șeicaru se afla deja în străinătate. A fost judecat în lipsă și condamnat la moarte.

Situația era diferită pentru alți inculpați. Nichifor Crainic și Stelian Popescu au primit condamnări la muncă silnică pe viață, iar Radu Gyr a fost condamnat la 12 ani de detenție.

Sentința a fost pronunțată la 4 iunie 1945, iar un detaliu spune multe despre atmosfera momentului. Într-o țară în care presa fusese ani întregi un instrument al propagandei de război, noua putere folosea chiar mijloacele comunicării publice pentru a prezenta condamnarea vechilor propagandiști. Lumea asista la o schimbare de distribuție în relația dintre presă și putere, cu consecințe mult mai serioase decât o simplă schimbare de director la un ziar.

Cazul lui Radu Gyr avea să continue dramatic. Eliberat în 1956, poetul a fost arestat din nou în 1958 și condamnat la moarte într-un alt dosar politic, pedeapsă comutată ulterior în închisoare.

Judecarea ziariștilor ridică și astăzi o problemă delicată. Propaganda fascistă și antisemită a avut consecințe reale, iar răspunderea autorilor trebuie examinată individual, pe baza faptelor. Procedurile judiciare ale anului 1945 trebuie, la rândul lor, evaluate în contextul transformării politice a României.

În București, procesul a marcat și sfârșitul unei epoci gazetărești. O parte dintre oamenii care modelaseră opinia publică interbelică dispăreau din viața profesională, în timp ce presa intra sub un control politic tot mai sever.

3. Procesul lui Ion Antonescu din 1946. Cel mai fotografiat tribunal al României postbelice

Procesul lui Ion Antonescu

În dimineața zilei de 6 mai 1946, pe strada Știrbei Vodă din București, în fața clădirii de la numărul 108, atmosfera semăna cu aceea din jurul unui eveniment politic major. Jandarmii supravegheau zona, iar accesul în sala de judecată era controlat prin invitații. În interior urma să fie judecat Ion Antonescu, omul care condusese România între 1940 și 1944, alături de membri importanți ai regimului său.

Procesul se desfășura în clădirea Judecătoriei Ocolului VIII și avea în fruntea completului pe Alexandru Voitinovici, un magistrat apropiat noii puteri. Antonescu fusese arestat la 23 august 1944, după decizia regelui Mihai de a scoate România din alianța cu Germania nazistă. Ulterior ajunsese în custodia sovieticilor, care l-au predat autorităților române în aprilie 1946, pentru judecată.

Acuzațiile priveau responsabilitatea pentru dezastrul țării și pentru crimele de război comise în timpul regimului său. Printre faptele examinate se aflau persecuțiile împotriva evreilor și deportările organizate de autoritățile române.

Responsabilitatea regimului Antonescu pentru Holocaust este documentată de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, prezidată de Elie Wiesel, precum și de cercetările istorice ulterioare. Istoricul britanic Dennis Deletant a arătat că existența unor ingerințe politice în organizarea procesului trebuie analizată separat de răspunderea penală pentru crimele de război.

Dar felul în care a fost prezentat publicului procesul avea o componentă spectaculoasă. Un martor ocular, veteranul Neculai Tănase, a relatat într-un interviu publicat de ziarul Adevărul că sala era plină de persoane invitate de autorități. El și-a amintit de fotografii care surprindeau permanent inculpații și de atmosfera tensionată a ședințelor.

Imaginea unui fost conducător militar, obișnuit să dea ordine unei armate, stând acum în fața judecătorilor, avea o forță propagandistică evidentă, mai ales că întregul eveniment era înregistrat.

Unul dintre cele mai interesante detalii ale procesului îl reprezintă documentarea sa cinematografică. Fotograful Emanoil Safir a participat la înregistrarea vizuală a evenimentelor, iar operatorul Ovidiu Gologan a filmat procesul și execuțiile ulterioare. Fotografiile realizate de Safir sunt păstrate la Muzeul Național de Istorie a României, iar materialele cinematografice au ajuns în colecții arhivistice. O parte dintre aceste imagini au fost recuperate și valorificate public abia după prăbușirea regimului comunist.

Procesul s-a încheiat la 17 mai 1946. Ion Antonescu a fost condamnat la moarte, alături de mai mulți colaboratori. La 1 iunie, la Jilava, au fost executați Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu.

Execuția lui Ion Antonescu

Din perspectiva istoriei justiției, cazul rămâne important pentru două chestiuni distincte. Prima privește răspunderea pentru crimele comise în timpul războiului, stabilită pe baza unui material documentar amplu. A doua privește condițiile politice în care s-a desfășurat procesul și folosirea sa de către guvernul dominat de comuniști.

Bucureștiul asistase la judecarea unui fost șef de stat de facto. Iar fotografiile și filmele realizate în mai 1946 aveau să păstreze pentru generațiile următoare ceea ce spectatorii din sală văzuseră cu ochii lor.

4. Procesul lui Iuliu Maniu din 1947. Cum a ajuns un făuritor al Marii Uniri condamnat la închisoare pe viață

Procesul lui Iuliu Maniu

La 29 octombrie 1947 începea, la București, procesul fostului lider al Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu, un caz cu o încărcătură politică aparte.

Maniu fusese unul dintre oamenii importanți ai Unirii Transilvaniei cu România, participant la viața politică a statului român vreme de decenii și fost prim-ministru. Era o figură cunoscută inclusiv în cercurile diplomatice occidentale. Ajunsese însă în fața Tribunalului Militar al Regiunii a II-a București, într-un proces organizat după arestarea liderilor țărăniști în vara anului 1947.

Pretextul imediat fusese episodul de la Tămădău, din 14 iulie. Un grup de fruntași ai PNȚ, printre care Ion Mihalache, a fost arestat pe un aerodrom în timp ce încerca să părăsească țara. Autoritățile au prezentat evenimentul drept dovada unui complot împotriva statului.

A urmat o campanie publică împotriva partidului, iar la sfârșitul lunii iulie PNȚ a fost dizolvat.

Procesul lui Maniu și al celorlalți inculpați s-a desfășurat între 29 octombrie și 11 noiembrie 1947. Acuzațiile vizau înalta trădare și organizarea unor acțiuni împotriva ordinii constituționale. Presa controlată de comuniști a prezentat cazul într-un limbaj care urmărea compromiterea opoziției politice.

În sală, fostul lider țărănist trebuia să răspundă unor acuzații grave, într-un climat în care condamnarea politică precedase deja ședințele de judecată.

Istoricul Ion Calafeteanu a documentat ecoul internațional al procesului, analizând relatările apărute în presa britanică. Cazul trezise interes deoarece Maniu era o personalitate cunoscută în Occident, iar situația sa reflecta transformările politice accelerate din Europa de Est.

Există un detaliu al dosarului spune foarte mult despre mecanismul represiunii. Potrivit documentelor sentinței, Iuliu Maniu a primit mai multe condamnări care însumau 104 ani de închisoare, la care se adăugau pedepse de muncă silnică pe viață. Este greu de găsit o imagine mai grăitoare pentru zelul penal al epocii, câtă vreme un om aflat în ultimii ani ai vieții primea pedepse calculate pe durata mai multor existențe omenești.

Prin sentința nr. 1988 din 11 noiembrie 1947, Maniu a fost condamnat la muncă silnică pe viață, pedeapsă transformată ulterior în temniță grea pe viață. Ion Mihalache a primit, la rândul său, o condamnare pe viață. Printre cei condamnați se afla și Nicolae Carandino, jurnalist și director al ziarului Dreptatea, publicație apropiată Partidului Național-Țărănesc.

Procesul a devenit unul dintre momentele definitorii ale suprimării opoziției politice din România. Maniu a fost încarcerat la Galați și apoi la Sighet, unde a murit la 5 februarie 1953. Ion Mihalache a murit în detenție la Râmnicu Sărat, în 1963.

Procesul oferea astfel regimului comunist ocazia prezentării unei vechi elite politice drept adversar al intereselor naționale. Pentru istoricii care au cercetat ulterior documentele, acuzațiile și procedurile fac parte din mecanismul prin care puterea a eliminat opoziția organizată.

Iar pentru Bucureștiul toamnei 1947, spectacolul judiciar avea o consecință foarte concretă, deoarece unul dintre cele mai importante partide ale țării dispărea din viața publică, iar liderii săi intrau în sistemul penitenciar politic.

5. Procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu din 1954. Telefonul din sala de judecată și verdictul dictat de partid

Procesul Luca Pătrășcanu

Dintre toate procesele politice organizate în România comunistă, cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu oferă probabil cea mai tulburătoare imagine a justiției transformate într-un instrument al luptei pentru putere.

Pătrășcanu era comunist. Fusese ministru al Justiției după 23 august 1944 și participase la evenimentele care au dus la schimbarea alianțelor României în timpul războiului. Avea studii juridice, o formație intelectuală solidă și o personalitate care îl diferenția de mulți dintre liderii partidului.

În aprilie 1948 a fost arestat, iar ancheta sa s-a prelungit ani întregi. Autoritățile au construit un dosar în care fostul ministru era acuzat de spionaj și complot împotriva statului. În spatele acuzațiilor se aflau rivalitățile din interiorul conducerii comuniste și dorința liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej de a elimina un potențial adversar.

Procesul s-a desfășurat între 6 și 13 aprilie 1954, într-o clădire a Ministerului de Interne din București. Sentința a fost pronunțată la 14 aprilie, cu un detaliu care transformă întreaga poveste într-o scenă desprinsă dintr-un roman politic.

În sala de judecată fusese instalat un telefon special, cu fir scurt, care permitea intervenții în timpul procesului. Potrivit cercetărilor publicate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, exista și aparatură de ascultare conectată la cabinetele unor înalți responsabili politici, între care Alexandru Drăghici și Iosif Chișinevschi. Altfel spus, judecătorii desfășurau ședința într-o încăpere supravegheată de reprezentanții puterii politice.

Publicul era atent selectat. În sală aveau acces persoane considerate de încredere, în special activiști de partid și membri ai aparatului represiv. Întregul proces fusese pregătit prin anchete și declarații obținute în condiții de constrângere. Unii inculpați au acceptat să reproducă în fața instanței versiunea impusă de anchetatori.

Pătrășcanu a refuzat rolul pregătit pentru el. La final, întrebat ce mai are de spus în apărare, a răspuns printr-o formulare care a rămas consemnată în documentele procesului. „N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzațiile ce mi se aduc.” Replica apare în cercetările dedicate dosarului Pătrășcanu și în documentele judiciare analizate după căderea regimului comunist.

Asemenea cuvinte reprezentau un refuz direct al scenariului oficial, prin urmare Pătrășcanu a fost condamnat la moarte alături de Remus Koffler. Ceilalți inculpați au primit pedepse grele cu închisoarea. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Pătrășcanu și Koffler au fost executați la Jilava.

Povestea avea însă să capete o turnură care ar fi părut neverosimilă chiar și într-un scenariu cinematografic. În aprilie 1968, la paisprezece ani după execuție, Nicolae Ceaușescu a folosit reexaminarea cazului pentru a critica fosta conducere a partidului și pentru a-l înlătura pe Alexandru Drăghici din pozițiile de putere.

Pătrășcanu a fost reabilitat politic postum. Plenara Comitetului Central din 22–25 aprilie 1968 a recunoscut încălcările grave ale legalității în anchetă și în proces. Fostul ministru comunist fusese condamnat și executat de propriul regim, pentru ca același partid să-i recunoască ulterior reabilitarea.

În istoria Bucureștiului, cazul Pătrășcanu a rămas ca o poveste a unor spații aparent obișnuite, din interiorul instituțiilor statului, unde se decideau destinele unor oameni cu funcții importante. O sală de judecată, un telefon conectat la conducerea politică și o sentință pregătită dinainte descriu foarte concret relația dintre justiție și putere în anii stalinismului românesc.

Când tribunalele au devenit scene ale puterii

Privite împreună, cele cinci procese arată o transformare rapidă a justiției bucureștene. În 1945 și 1946, instanțele speciale judecau persoane implicate în politica și propaganda regimurilor de război. Crimele investigate erau reale și grave, iar noile autorități foloseau procesele și pentru a-și consolida legitimitatea.

În procesele din primii ani postbelici, presa și participarea spectatorilor atent selectați contribuiau la construirea unei imagini oficiale. În cazul Pătrășcanu, audiența fusese restrânsă la persoane considerate sigure, iar comunicarea publică avea loc prin anunțurile instituțiilor și prin ziarul Scânteia. Tribunalul rămânea scena, dar spectatorii erau aleși de regizor.

Arhivele au păstrat suficiente documente pentru a reconstitui aceste episoade cu o precizie pe care contemporanii lor ar fi găsit-o, probabil, surprinzătoare. Sentințele și stenogramele, fotografiile de presă și mărturiile foștilor deținuți descriu modul în care erau pregătite acuzațiile și prezentate verdictele.

În cazul lui Maniu, documentele păstrate de CNSAS și valorificate de Memorialul Sighet arată amploarea condamnărilor. Pentru Pătrășcanu, cercetările istorice au reconstituit inclusiv mecanismele prin care conducerea partidului intervenea în desfășurarea procesului, iar în cazul Antonescu, imaginile de arhivă permit astăzi observarea directă a unui proces care făcea parte din efortul postbelic de judecare a crimelor de război.

Bucureștiul păstrează, prin arhivele sale, istoria unor tribunale în care oamenii au fost judecați pentru fapte reale sau pentru acuzații fabricate, în funcție de epocă și de interesele celor aflați la putere. Diferența dintre asemenea situații rămâne esențială și tocmai ea face ca istoria marilor procese bucureștene să fie atât de tulburătoare.

În sala de judecată, cuvintele aveau greutatea unor ani de închisoare sau a unei condamnări la moarte. Iar spectacolul putea continua, în ziare, mult după ce acuzații părăsiseră sala sub escortă.


Fotografii din presa vremii, restaurate cu inteligența artificială

Citește și: Cum l-au ucis comuniștii pe marele Iuliu Maniu: „Eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb!”

Evenimente viitoare

Concerte și Festivaluri

Gramofone

-