Bucureștiul a avut multă vreme o relație destul de comodă cu înălțimea. Casele se întindeau de-a lungul străzilor, curțile ocupau terenuri generoase, iar cine voia să privească orașul de sus avea la dispoziție turlele bisericilor și câteva clădiri publice mai răsărite. Au venit apoi anii 30, când arhitecții au început să deseneze imobile de zece etaje, inginerii au făcut calcule pentru structuri din beton armat, iar investitorii au descoperit avantajele unui teren pe care puteau îngrămădi zeci de apartamente. Bucureștiul își pregătea propriul Manhattan, la o scară mult mai modestă și cu tramvaie care treceau pe lângă construcții încă proaspete.

Primele clădiri înalte au stârnit admirație, au schimbat bulevardele și au provocat discuții despre felul în care ar trebui să arate o capitală europeană. Una dintre ele avea să se prăbușească dramatic la cutremurul din 1940. Altele au supraviețuit războiului și cutremurelor, devenind repere ale orașului. Câteva decenii mai târziu, regimul comunist a preluat ideea construcțiilor înalte și a dus-o în cartiere, unde blocurile-turn au început să apară lângă parcuri și pe marile artere.

Povestea lor începe însă cu o întrebare practică: de ce să construiești un singur apartament pe un teren scump din centrul Bucureștiului, când poți construi douăzeci sau cincizeci, unele cu vedere până departe, peste acoperișurile vecinilor?

Bucureștiul interbelic descoperă avantajele înălțimii

După Primul Război Mondial, Capitala României Mari a intrat într-o perioadă de dezvoltare urbană accelerată. Populația creștea, activitățile comerciale se diversificau, iar centrul devenea tot mai atractiv pentru investiții imobiliare.

Conform datelor istorice consemnate în lucrări de referință despre București, populația orașului a crescut de la aproximativ 383.000 de locuitori în 1918 la peste 633.000 în 1930. Creșterea însemna o cerere serioasă de locuințe, într-o capitală unde modelul tradițional al caselor individuale ocupa mult teren.

Pe bulevardele centrale, prețul terenurilor încuraja deja construcțiile cu mai multe niveluri. Așa au apărut imobilele de raport, clădiri ridicate pentru a produce venituri din închirierea apartamentelor și a spațiilor comerciale.

Tehnologia oferea soluții noi. Betonul armat permitea realizarea unor structuri mai înalte, iar ascensorul transforma apartamentul de la etajul opt dintr-o pedeapsă pentru picioare într-o locuință acceptabilă, uneori chiar foarte dorită.

Arhitectura modernistă venea cu propriile idei despre organizarea locuirii. Fațadele deveneau mai simple, ferestrele se lărgeau, iar apartamentele erau gândite în raport cu lumina și distribuția interioară.

Bulevardele Magheru și Brătianu, astăzi Nicolae Bălcescu, au devenit principalul teren de experiment. În câțiva ani, imaginea lor s-a schimbat radical. Bucureștiul caselor cu etaj începea să împartă trotuarul cu blocuri de zece niveluri.

Blocul ARO, experimentul prin care Horia Creangă a schimbat regulile

Blocul ARO, viitor Patria

Una dintre primele construcții care au anunțat noua epocă a fost blocul ARO, cunoscut astăzi drept blocul Patria, de pe bulevardul Magheru. Proiectul a pornit în 1929, când societatea Asigurarea Românească a organizat un concurs de arhitectură. Echipa câștigătoare îi cuprindea pe Horia Creangă, Ion Creangă și Lucia Dumbrăveanu.

Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, era unul dintre arhitecții români care adoptaseră limbajul modernist european. La ARO, a propus o compoziție volumetrică neobișnuită pentru Bucureștiul vremii, cu două aripi mai joase articulate în jurul unui turn de zece etaje deasupra parterului.

Construcția principală a fost încheiată în 1931, iar cinematograful ARO a fost inaugurat în ianuarie 1935, după extinderea complexului. Clădirea combina apartamentele cu spațiile comerciale și cinematograful, formulă care transforma blocul într-un mic univers urban.

Fațada era dominată de suprafețe simple, linii orizontale și o volumetrie care punea în valoare turnul. Era un contrast izbitor cu arhitectura istoricistă încă prezentă în centrul orașului.

Există și o anecdotă savuroasă, consemnată în evocările arhitectului. În 1931, un trecător l-a abordat pe Horia Creangă fără să știe cine era și a început să critice vehement aspectul clădirii. Arhitectul i-a ținut isonul, preferând să asculte observațiile decât să intre într-o dispută.

ARO a demonstrat că un imobil înalt putea combina funcțiuni diferite și putea deveni un reper prin arhitectură, deschizând drumul unei noi generații de clădiri.

Blocul Wilson și bulevardul care începea să semene cu America

În 1933 a fost inaugurat blocul Wilson, proiectat de arhitectul State Baloșin. Clădirea, cunoscută inițial și sub numele de Wilson Palace sau Imobilul Creditul Rural, a devenit unul dintre reperele arhitecturale ale axei centrale.

Wilson avea parter și unsprezece etaje, iar expresia sa Art Deco îl apropia de imaginea marilor orașe americane. Colțul rotunjit îi accentua verticalitatea și îi oferea o prezență spectaculoasă la intersecția bulevardului Bălcescu cu actuala stradă Dem. I. Dobrescu.

Interiorul păstra însă particularitățile societății interbelice. Apartamentele reflectau diferențele de statut și de confort, iar proiectul includea două subsoluri și garaje, semn că automobilul începea să intre în planurile arhitecților pentru locuirea urbană.

Wilson avea să traverseze două cutremure majore. Seismul din 1940 i-a provocat avarii, iar cel din 4 martie 1977 a dus la prăbușirea parțială a unei porțiuni a clădirii. La reconstrucție, forma colțului afectat a fost modificată, detaliu care poate fi observat și astăzi de cine privește atent imobilul. Capitala câștiga înălțime, dar începea să descopere și responsabilitățile inginerești asociate construcțiilor de mari dimensiuni.

Palatul Telefoanelor, zgârie-norul cu schelet de oțel

Palatul Telefoanelor

Dacă primele blocuri de locuințe ridicau orașul pe verticală, Palatul Telefoanelor demonstra până unde putea merge ambiția inginerească. Clădirea de pe Calea Victoriei, finalizată în 1933 și inaugurată oficial la 24 aprilie 1934, avea o înălțime de aproximativ 52,5 metri. Structura metalică, realizată cu participarea industriei românești, reprezenta o soluție tehnică spectaculoasă pentru Bucureștiul interbelic.

Proiectul a fost coordonat de arhitectul american Louis Seabury Weeks, alături de specialiști precum Walter Froy și arhitectul român Edmond van Saanen Algi.

Locul ales avea propria poveste. Acolo se aflase celebra Terasă Oteteleșanu, unul dintre spațiile de întâlnire ale lumii literare și mondene bucureștene. Pe terenul fostei terase apărea acum sediul unei companii de telecomunicații, cu o arhitectură inspirată de zgârie-norii americani.

Pentru trecătorii din anii 1930, contrastul era impresionant. Palatul Telefoanelor se ridica peste clădirile vecine, dominând o arteră pe care coexistau încă edificii din secolul al XIX-lea și construcții moderne. George Călinescu a surprins atmosfera în romanul Cartea nunții, evocând umbra de Broadway adusă pe Calea Victoriei de noua clădire.

Palatul Telefoanelor era destinat activităților de telecomunicații, astfel că trebuie separat de istoria propriu-zisă a blocurilor de locuințe. În schimb, locul său în evoluția construcțiilor înalte din București este incontestabil.

Blocul Carlton, cel mai îndrăzneț turn de locuințe al epocii și tragedia din 1940

Blocul Carlton

În 1936, Bucureștiul avea deja un bloc de locuințe care putea privi de la egal la egal multe dintre clădirile înalte ale Europei vremii. Blocul Carlton, realizat după un proiect atribuit arhitecților George Matei Cantacuzino și Vasile Arion, se ridica la aproximativ 47 de metri deasupra solului. Corpul central avea două subsoluri, parter și douăsprezece etaje, fiind flancat de aripi mai joase.

Clădirea includea apartamente și spații comerciale, iar în partea din spate se afla o sală de cinematograf. Carlton era o demonstrație a posibilităților betonului armat și a transformării terenurilor centrale în investiții imobiliare de mare densitate.

Doar că… patru ani mai târziu, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, totul s-a sfârșit. Cutremurul produs în zona Vrancea a provocat prăbușirea completă a corpului înalt al blocului. Potrivit datelor prezentate de AGERPRES, aproximativ 140 de oameni au murit în dezastru.

Inginerul Aurel Beleș a analizat ulterior comportarea construcțiilor la cutremur, iar investigațiile asupra blocului Carlton au scos în evidență vulnerabilitățile structurale ale imobilului. Corpurile cu înălțimi diferite erau legate între ele, iar proiectarea urma reguli care tratau insuficient solicitările seismice specifice României.

Prăbușirea Blocului Carlton a rămas una dintre cele mai dureroase pagini din istoria arhitecturii bucureștene, demonstrând în mod dramatic faptul că ridicarea unor clădiri înalte într-o regiune seismică presupunea probleme inginerești mult mai complexe decât cele ale construcțiilor obișnuite.

După război, Bucureștiul începe să construiască pentru mii de familii

După 1945, dezvoltarea orașului a intrat într-o etapă diferită. Naționalizarea și schimbarea regimului politic au modificat sistemul investițiilor imobiliare, iar construcția locuințelor a devenit treptat o activitate organizată și finanțată de stat.

În prima parte a anilor 1950, arhitectura rezidențială a fost influențată de modelul sovietic. Au apărut cvartale de locuințe cu clădiri de înălțime moderată, dispuse în jurul unor spații interioare comune. Exemple se găsesc în Bucureștii Noi, Vatra Luminoasă și Drumul Taberei.

Multe dintre clădirile perioadei aveau trei sau patru etaje, iar fațadele păstrau elemente decorative inspirate de arhitectura clasică. Turnurile de locuințe reprezentau încă o excepție.

După 1958, orientarea urbanistică s-a schimbat. Autoritățile urmăreau creșterea ritmului construcțiilor, reducerea costurilor și folosirea unor soluții industrializate. Prefabricarea elementelor și standardizarea proiectelor deveneau instrumente tot mai importante.

Arhitecții au început să proiecteze ansambluri în care clădirile înalte erau combinate cu blocuri mai joase și cu suprafețe verzi. Era o interpretare a urbanismului modernist, adaptată economiei planificate.

Blocurile-turn au intrat astfel într-o etapă nouă. În locul unor investiții individuale, amplasate pe terenuri centrale foarte valoroase, apăreau ansambluri proiectate unitar, în care înălțimea era folosită pentru organizarea întregului cartier.

Cele șase blocuri-turn din Floreasca, pionierii locuirii pe verticală în perioada comunistă

Blocurile-turn din Floreasca / Foto: https://arhiva.uniuneaarhitectilor.ro

În 1963, cartierul Floreasca a primit unul dintre cele mai interesante ansambluri de locuințe înalte construite până atunci în București. Pe marginea sudică a actualului Parc Floreasca au fost realizate șase blocuri-turn cu parter și unsprezece etaje, proiectate de o echipă de arhitecți din care făceau parte Victor Agent, Rodica Macry și Margareta Dumitriu.

Spre deosebire de blocurile interbelice, amplasate direct la bulevard, turnurile Floreasca erau gândite în relație cu parcul. Clădirile au fost dispuse la intervale regulate, de aproximativ 46 de metri, realizând o succesiune de volume verticale vizibile din spațiul verde.

Proiectul avea și o dimensiune tehnologică semnificativă. În 1962, la construirea celor șase turnuri au fost utilizate pentru prima dată în București cofraje glisante, o metodă care permitea executarea continuă a elementelor verticale din beton.

Revista Arhitectura R.P.R. a prezentat ansamblul în 1963, într-un articol semnat de Victor Agent și intitulat „Blocuri turn cu 12 niveluri în Parcul Floreasca”. Silueta clădirilor era pusă în valoare de parapetele supraînălțate ale teraselor, care mascau elementele tehnice și ofereau turnurilor un profil distinct.

Ansamblul Floreasca reprezintă unul dintre primele exemple bine documentate de folosire sistematică a blocurilor-turn în urbanismul socialist bucureștean. Ideea era atrăgătoare pentru proiectanți. O parte din locuințe puteau fi concentrate în clădiri înalte, lăsând teren disponibil pentru amenajarea parcului.

Astăzi, cele șase turnuri sunt atât de bine integrate în peisajul cartierului, încât originea lor experimentală trece ușor neobservată.

De la Floreasca la Titan și Drumul Taberei, turnurile devin parte din peisaj

În anii 1960, Bucureștiul a cunoscut o amplă extindere a cartierelor de locuințe. Balta Albă–Titan, Drumul Taberei și Berceni au devenit terenurile pe care arhitecții puteau aplica principiile urbanismului modernist la scară mare.

În aceste ansambluri, blocurile-turn erau folosite pentru a marca intersecții, pentru a crea accente verticale și pentru a diversifica imaginea cartierelor dominate de imobilele lungi, cu patru sau mai multe etaje.

Apariția lor era legată și de procesul de industrializare a construcțiilor. Șantierele foloseau din ce în ce mai mult elemente prefabricate și proiecte repetitive, ceea ce permitea realizarea unui număr mare de apartamente într-un interval relativ scurt.

A existat și un preț al standardizării: suprafața unor apartamente a fost redusă, iar repetarea proiectelor a produs peisaje rezidențiale tot mai uniforme. În același timp, noile cartiere au adus pentru numeroase familii acces la locuințe racordate la utilități și la servicii urbane.

Intercontinentalul, momentul în care Bucureștiul a urcat la 88 de metri

Hotelul Intercontinental în construcție (1969)

La sfârșitul anilor 1960, verticalitatea a revenit spectaculos în centrul Capitalei. Hotelul Intercontinental, construit între 1968 și 1971, a atins 88 de metri și a devenit una dintre clădirile dominante ale Bucureștiului.

Proiectul a fost realizat de o echipă condusă de Dinu Hariton, din care au făcut parte Gheorghe Nădrag, Ion Moscu și Romeo Ștefan Belea. Construcția a rezultat din colaborarea cu compania americană Intercontinental Hotel Corporation, într-o perioadă în care România încerca să își dezvolte relațiile economice și turistice internaționale.

Cu cele 22 de etaje hoteliere ale sale, turnul avea o prezență imposibil de ignorat în Piața Universității. Silueta curbată și fațada ritmată de balcoane îl separau vizual de clădirile interbelice aflate în vecinătate.

Hotelul a devenit un simbol al modernizării turistice a Capitalei. Apariția unui asemenea turn în centrul orașului oferea și o nouă perspectivă asupra posibilităților arhitecturii contemporane.

Totuși, Intercontinentalul aparține categoriei clădirilor hoteliere, asemenea Palatului Telefoanelor, care fusese destinat activităților de telecomunicații. Ambele au contribuit la schimbarea siluetei Bucureștiului, dar istoria primelor blocuri-turn de locuințe rămâne legată în primul rând de ARO, Wilson, Carlton și, ulterior, de ansamblurile rezidențiale din perioada comunistă.

Cum au schimbat blocurile-turn silueta Bucureștiului

Transformarea Bucureștiului pe verticală s-a desfășurat în mai multe etape, fiecare cu propriile ambiții și propriile limite. În anii 30, blocurile înalte au reprezentat expresia unei capitale care se moderniza rapid. Arhitecții experimentau cu betonul armat și cu limbajul modernist, iar investitorii găseau modalități noi de exploatare a terenurilor centrale.

În anii 60, turnurile au devenit instrumente ale planificării urbane. Au apărut în ansambluri de locuințe și au început să fie folosite pentru organizarea peisajului rezidențial, alături de clădirile cu regim redus de înălțime.

A urmat perioada în care construcțiile înalte au devenit repere ale instituțiilor și ale marilor investiții publice, în timp ce cartierele continuau să se extindă.

Privind astăzi Bucureștiul de la înălțime, diferențele dintre aceste etape se văd destul de limpede. Turnurile interbelice sunt strâns legate de bulevarde și de țesutul construit al centrului. Blocurile comuniste formează ansambluri întinse, iar clădirile ridicate ulterior au adăugat propriile volume pe linia orizontului.

Povestea primelor blocuri-turn bucureștene este, până la urmă, povestea unui oraș care a învățat să folosească înălțimea. Uneori cu rezultate arhitecturale remarcabile, alteori cu erori dureroase, dar întotdeauna sub presiunea aceleiași probleme urbane: cum să faci loc pentru tot mai mulți oameni într-o capitală aflată în continuă schimbare.

Citește și: 10 clădiri art-deco din București și istoria lor impresionantă