Skip to main content

Focus

Ce citeau bucureștenii în tramvai și acasă în prima jumătate a secolului XX

Ce citeau bucureștenii în tramvai și acasă în prima jumătate a secolului XX

By Eddie Țone

  • Articole
  • 16 NOV 26

O dimineață bucureșteană a anilor 30 putea începe cu un ziar cumpărat în drum spre serviciu și se putea termina cu un roman citit acasă, la lumina unei lămpi. Între cele două momente încăpeau o mulțime de informații despre lume. Un ministru prins într-un scandal, o actriță fotografiată într-o rochie provocatoare, ultimele rezultate sportive sau continuarea unui roman început cu o săptămână în urmă. Bucureșteanul curios avea de unde alege, iar tipografiile orașului lucrau cu un entuziasm pe care doar cei care trebuiau să respecte ora închiderii ediției îl priveau cu oarecare îngrijorare.

Ziarele se citeau în tramvai, se răsfoiau în cafenele și se discutau în birouri. Revistele ilustrate ajungeau pe mesele din sufragerie, iar cărțile ieftine permiteau unui funcționar să citească literatură europeană fără să-și sacrifice o parte prea mare din salariu. În casele bucureștenilor, lectura avea și o dimensiune socială. O revistă putea trece din mâna părinților în cele ale copiilor, iar un articol politic devenea subiectul unei discuții care continua a doua zi, uneori cu argumente și mai puține șanse de împăcare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în perioada interbelică, Bucureștiul dezvoltase deja o piață editorială diversificată. Cotidienele mari concurau pentru cititori, revistele umoristice ironizau politicienii, iar publicațiile mondene prezentau vedetele momentului. Toate alcătuiau o hartă a gusturilor orașului, de la pasiunea pentru literatură până la interesul foarte omenesc pentru viața altora.

Bucureștiul în care ziarul devenise un obicei zilnic

La sfârșitul secolului al XIX-lea, presa bucureșteană ajunsese la o dimensiune impresionantă pentru acea epocă. Potrivit Bibliotecii Academiei Române, în Capitală apăreau aproximativ 40 de publicații, dintre care 20 erau cotidiene. Orașul oferea, așadar, suficientă informație încât doi vecini să citească ziare diferite și să ajungă la concluzii complet opuse despre aceeași ședință parlamentară.

Vânzător de ziare în Bucureștiul interbelic / Foto: LIFE

Unul dintre titlurile dominante era Universul, fondat în 1884 de jurnalistul italian Luigi Cazzavillan. Publicația și-a câștigat rapid cititorii prin interesul acordat informației de actualitate, relatărilor externe și faptelor cotidiene.

La început, Universul avea o structură care astăzi ar părea foarte familiară. În paginile sale apăreau știri telegrafice, informații din Capitală și relatări judiciare. Exista chiar și o rubrică dedicată bursei bucureștene. Cititorul putea trece de la un eveniment internațional la problemele administrației locale în câteva mișcări ale ochilor.

Un studiu publicat în revista București – Materiale de Istorie și Muzeografie arată că primul număr includea și o rubrică intitulată „Romanul foileton”, dovadă că literatura își găsise locul în ziare încă din primii ani ai presei moderne bucureștene.

Universul avea să atingă un tiraj de aproximativ 80.000 de exemplare zilnic, potrivit Bibliotecii Academiei Române. Succesul său a fost alimentat și de suplimentele Universul literar și Universul ilustrat, care atrăgeau cititori interesați de subiecte diferite de politica zilei.

Un alt mare competitor era Adevărul, apărut la București în 1888. Sub conducerea lui Constantin Mille, ziarul s-a impus printr-o orientare democratică și prin interesul pentru problemele sociale. În 1904, Mille a lansat și Dimineața, inițial ca ediție matinală asociată Adevărului.

Numele erau bine alese. Dimineața, bucureșteanul primea un ziar numit Dimineața. Pentru cine avea suficientă încredere în presă, putea cumpăra și Adevărul.

Dincolo de gluma inevitabilă, concurența dintre publicații a stimulat dezvoltarea presei de informație, iar bucureștenii au devenit publicul unei industrii care se lupta zilnic pentru atenția lor.

Strada Sărindar, locul unde se fabricau știrile

O parte importantă a vieții gazetărești a Bucureștiului se concentra pe strada Sărindar, actuala stradă Constantin Mille, lângă Calea Victoriei.

Palatul Adevărul

Aici se afla Palatul Adevărul, inaugurat în 1898 (azi demolat), unde redacțiile și instalațiile tipografice ocupau un loc central în activitatea orașului. Pe măsură ce publicațiile se dezvoltau, Constantin Mille a extins proprietatea, cumpărând inclusiv spațiile unei foste fabrici de saci din vecinătate.

În noul ansamblu au fost instalate linotipuri, utilaje care permiteau compunerea mecanizată a textului pentru tipar. Era un progres considerabil față de munca migăloasă a culegătorilor care așezau manual literele metalice.

Strada Sărindar a devenit astfel unul dintre centrele industriei editoriale bucureștene. În zonă își aveau sediile publicații importante, iar apropierea redacțiilor însemna și o concentrare a jurnaliștilor, tipografilor și personalului administrativ.

Știrile plecau de aici către oraș sub forma unor pagini proaspăt tipărite. Cititorii le întâlneau la punctele de vânzare a presei, în localurile publice sau prin abonamente. Distribuția era o parte esențială a afacerii. O informație excelentă publicată într-un ziar care ajungea târziu la cititor își pierdea o bună parte din valoare. Pentru cotidiene, timpul devenise o marfă la fel de importantă ca hârtia.

Interesant este că întreaga construcție editorială a Adevărului și Dimineții a avut și o istorie politică zbuciumată. În decembrie 1937, guvernul Octavian Goga a interzis apariția celor două ziare, în contextul politicii sale autoritare și antisemite.

Pentru bucureștenii, dispariția lor însemna schimbarea bruscă a peisajului informativ. Un titlu care făcuse parte din rutina orașului timp de decenii dispărea de pe piață prin decizie politică.

Ce se citea în tramvai

Tramvaiul oferea cititorului o situație aparte. Timpul petrecut între două stații putea fi folosit pentru parcurgerea unui articol sau pentru răsfoirea unei publicații de mici dimensiuni.

Există însă o diferență între ceea ce permitea călătoria cu tramvaiul și ceea ce poate fi demonstrat despre obiceiurile pasagerilor. Arhivele de presă documentează foarte bine publicațiile existente, în timp ce preferințele exacte ale cititorilor din vehiculele bucureștene sunt mult mai greu de reconstituit.

Formatul tipăriturilor oferă totuși câteva indicii. Un cotidian de mari dimensiuni putea fi incomod într-un vehicul aglomerat. În schimb, broșurile, publicațiile literare mici și revistele compacte erau mai ușor de transportat.

Un exemplu savuros este Bilete de papagal, publicația lansată de Tudor Arghezi la 2 februarie 1928. Gazeta avea numai patru pagini, fiecare cu dimensiunile de aproximativ 32 pe 12 centimetri, adică un format neobișnuit de îngust, potrivit pentru texte scurte și pentru un tip de lectură rapidă.

Arghezi a conceput publicația ca pe un spațiu deschis scriitorilor consacrați, dar și celor aflați la început de drum. Primele două numere au fost scrise integral de el.

Dimensiunile reduse reprezentau o particularitate editorială, iar titlul însuși avea ceva din aerul glumeț al Bucureștiului literar.

Un Bilet de papagal putea fi citit fără dificultate în timpul unei deplasări scurte, fiind, practic, o mică doză de literatură care încăpea în buzunarul hainei.

Romanele foileton și plăcerea de a aștepta următorul episod

Pentru cititorii de la începutul secolului XX, romanul foileton oferea o experiență aparte. Povestea apărea fragmentat, de regulă în paginile unui ziar, iar continuarea depindea de numărul următor.

Procedeul provenea din presa europeană a secolului al XIX-lea, unde romanele publicate în episoade deveniseră un instrument de fidelizare a publicului. În România, modelul a fost preluat de ziarele care căutau să combine informația cotidiană cu divertismentul literar.

Universul avea o rubrică dedicată romanului foileton încă din 1884. Pentru cititor, avantajul era evident deoarece ziarul pentru știrile zilei și primea, odată cu ele, un nou fragment de poveste. Pentru editor, avantajul era chiar mai evident. O poveste întreruptă într-un moment tensionat oferea un motiv suplimentar pentru cumpărarea numărului următor.

Literatura populară circula și separat, prin volume ieftine sau broșuri. Romanele de aventuri, povestirile sentimentale și traducerile autorilor străini aveau un public atras de povești accesibile. Cititorii puteau descoperi literatura clasică și prin colecțiile editoriale care se dezvoltau în aceeași perioadă.

Biblioteca pentru toți, colecția care a ieftinit literatura

În 1895, librarul bucureștean Carol Müller și scriitorul Dumitru Stăncescu au lansat colecția Biblioteca pentru toți, una dintre cele mai importante inițiative editoriale românești. Primul volum conținea povești de Hans Christian Andersen, traduse de Stăncescu. Prețul era de numai 30 de bani.

Pentru comparație, un ziar costa în epocă între 5 și 15 bani, potrivit unei istorii a colecției prezentate de Radio România și de publicațiile culturale dedicate subiectului.

Müller se inspirase din modelul colecțiilor populare germane, în special din celebra Universal-Bibliothek a editurii Reclam. Ideea era simplă și foarte eficientă: literatura valoroasă putea ajunge la un public numeros prin volume accesibile ca preț, tipărite în tiraje consistente.

În primii ani, unele numere ale colecției apăreau în tiraje de 7.000–10.000 de exemplare, cifre remarcabile pentru piața românească a vremii. În 1899, proiectul a fost preluat de editorul Leon Alcalay, care i-a asigurat continuarea. Până în 1918, colecția ajunsese la numărul 1.000, iar în 1934 depășise 1.300 de numere.

Cărțile acopereau o varietate de domenii. Literatura română ocupa un loc important, dar cititorii găseau și autori străini, lucrări de popularizare a științei sau volume de călătorii.

Un detaliu interesant privește chiar locul de unde pornise inițiativa. Librăria lui Carol Müller, situată pe Calea Victoriei, devenise un punct de întâlnire al oamenilor de litere, iar discuțiile purtate aici au contribuit la conturarea proiectului editorial.

Bucureștiul avea, așadar, o legătură directă cu una dintre cele mai longevive colecții de carte din România. Biblioteca pentru toți oferea posibilitatea construirii treptate a unei biblioteci personale iar un volum cumpărat din când în când putea transforma un raft obișnuit într-o mică bibliotecă europeană.

Revistele mondene și fascinanta ocupație de a urmări viața vedetelor

În perioada interbelică, publicațiile ilustrate au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Fotografia devenise o componentă majoră a presei, iar cititorii doreau să vadă oamenii despre care aflau din articole.

Una dintre cele mai cunoscute reviste era Realitatea ilustrată, apărută în 1927 la Cluj și mutată la București în 1928, sub umbrela trustului Adevărul.

Revista combina actualitatea cu materiale de cultură generală, reportaje fotografice și subiecte mondene. În paginile sale apăreau personalități din lumea artistică și imagini din viața socială a epocii. Un exemplu documentat de Fundația George Enescu este chiar felul în care marele compozitor apărea în această publicație, într-un context care permitea cititorilor să-l descopere și dincolo de activitatea sa muzicală.

Pentru publicul bucureștean, revistele ilustrate deschideau o fereastră către lumea cinematografiei și către viața personalităților cunoscute. Coperta devenise foarte importantă iar o fotografie atrăgătoare putea determina cumpărarea revistei înainte ca cititorul să afle ce articole conținea.

În aceeași familie editorială se înscria Ilustrațiunea Română, care oferea cititorilor reportaje fotografice și subiecte de actualitate. Un exemplar datat 10 februarie 1932, de pildă, avea pe copertă portretul unei femei blonde și prețul de 10 lei, un detaliu care arată cât de mult conta imaginea în strategia publicațiilor ilustrate.

Revistele mondene se adresau unui public interesat de cinematografie și de celebritățile momentului, într-o perioadă în care cultura vizuală începea să ocupe tot mai mult spațiu în viața cotidiană.

Bucureșteanul putea afla ce se întâmpla în capitală, dar și ce subiecte preocupau publicul occidental. Hollywoodul începea să intre în sufrageriile românești pe calea hârtiei tipărite.

Revistele de modă și preocupările gospodăriei urbane

O categorie aparte o reprezentau revistele dedicate modei și vieții domestice. Colecțiile Bibliotecii Academiei Române păstrează titluri precum Moda și Casa, Moda nouă ilustrată și Moda șic Ilustrată, publicații care arată existența unei piețe editoriale interesate de vestimentație și de viața familială.

Existau multe cititoare interesate de tendințele vestimentare, cărora revistele de modă le ofereau contactul cu stilurile vremii. Ilustrațiile permiteau observarea croielilor și a detaliilor unei ținute, într-o epocă în care hainele realizate la croitor sau în gospodărie aveau încă o prezență importantă.

Moda occidentală exercita o influență puternică asupra societății urbane românești, iar publicațiile specializate contribuiau la circulația modelelor. O rochie văzută într-o revistă putea deveni punctul de plecare al unei vizite la croitoreasă. Rezultatul depindea de priceperea acesteia, de materialele disponibile și, desigur, de buget.

Revistele specializate ofereau și un avantaj practic. Puteau fi păstrate și consultate ulterior, spre deosebire de ziarele cotidiene, care își pierdeau rapid actualitatea. Într-o gospodărie, exemplarele mai vechi puteau rămâne utile pentru modelele prezentate sau pentru articolele cu informații practice.

Furnica, revista care îi înțepa pe politicieni

Umorul ocupa un loc bine stabilit în presa bucureșteană iar una dintre cele mai cunoscute publicații satirice era Furnica, fondată în 1904 de George Ranetti și N. D. Țăranu. Revista publica epigrame și pamflete, însoțite frecvent de caricaturi. Politicienii și membrii elitei sociale deveneau subiecte predilecte, iar redactorii abordau cu multă ironie moravurile vremii.

În primii ani de după Primul Război Mondial, Furnica ironiza inflația și specula, corupția funcționarilor și comportamentul politicienilor. Un studiu realizat de cercetătoarea Corina Hațegan/Mașca, publicat în 2019 sub egida unui institut al Academiei Române, analizează felul în care revista reflecta problemele sociale din anii 1919–1920.

Desenele aveau la rândul lor o importanță specială. Printre caricaturiștii care au colaborat cu Furnica s-au numărat Ary Murnu și Francisc Șirato, artiști ale căror lucrări ofereau comentariului politic o dimensiune vizuală. Iar redactorii revistei aveau uneori inițiative care meritau, la rândul lor, să devină subiecte de presă.

În primul an de apariție, Ranetti și Țăranu au deschis în Cișmigiu un local numit chiar Cârciuma Furnica. La inaugurare, clienții au primit consumație gratuită, iar proprietarii s-au declarat falimentari la sfârșitul zilei. Povestea, consemnată în istoricul revistei, spune destule despre spiritul celor doi gazetari.

Almanahurile, lecturile care rămâneau în casă

Pe lângă cotidiene și reviste, lumea editorială românească producea almanahuri, publicații cu o durată de utilizare mai lungă. Un almanah putea aduna materiale informative și texte literare într-un singur volum, conceput pentru a fi păstrat și consultat în timp.

Un exemplu concret este Almanahul presei române, ale cărui ediții din 1926 și 1928 sunt conservate în colecțiile digitale ale Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca. Almanahul avea un alt ritm de consum față de ziar. Cotidianul vorbea despre evenimentele recente, în timp ce un volum anual putea reveni de mai multe ori în mâinile cititorului.

În casele în care se păstrau publicațiile, almanahurile își găseau locul lângă cărți, unele devenind surse de informație pentru membrii familiei sau simple lecturi de răsfoit. Ele arătau și interesul editorilor pentru produse tipărite care să rămână relevante după ziua cumpărării. Almanahurile completau astfel oferta editorială a Bucureștiului, undeva între carte și revistă, într-un format potrivit pentru lectura de acasă.

Caragiale, Arghezi și scriitorii care coborau în paginile gazetelor

Presa bucureșteană avea o relație strânsă cu literatura, iar unii dintre cei mai importanți scriitori români au lucrat în redacții sau au publicat în periodice. Ion Luca Caragiale a fost implicat în proiecte de presă umoristică, printre care Moftul Român, publicația asociată astăzi cu satira sa asupra societății.

Caragiale observase foarte bine cât material literar produce viața publică a Bucureștiului. Discursurile politicienilor, comportamentul micilor funcționari și conversațiile din mediul urban ofereau o sursă permanentă de inspirație.

Tudor Arghezi a mers pe o altă direcție cu Bilete de papagal, cultivând textul scurt și intervenția literară rapidă. Publicația sa avea și un aspect editorial neobișnuit. Primele numere au fost tipărite în atelierul amenajat în curtea casei sale, pe locul unde se află astăzi Casa Memorială Tudor Arghezi.

Gazeta și-a încheiat prima serie în august 1929, după 460 de numere, fiind reluată pentru o perioadă scurtă în 1930.

Scriitorii apăreau în paginile ziarelor, comentau actualitatea și intrau în conversația publică, în vreme ce cititorii îi puteau urmări săptămânal sau chiar zilnic, înainte de apariția următoarei cărți.

Bibliotecile și lectura din afara propriei locuințe

Circulația cărților prin București se sprijinea și pe biblioteci, instituții care permiteau accesul la volume dincolo de posibilitățile de cumpărare ale fiecărui cititor. Un reper important era Biblioteca Fundației Universitare Carol I, inaugurată în 1895, pe locul actualei Biblioteci Centrale Universitare din Piața Revoluției.

Instituția a devenit un spațiu dedicat studiului, într-o perioadă în care dezvoltarea învățământului superior și a vieții culturale bucureștene alimenta cererea de carte. Numai că lectura în bibliotecă avea un caracter diferit de aceea din tramvai sau din cafenea. Cititorul venea pentru un volum anume sau pentru documentare și avea la dispoziție un spațiu organizat pentru studiu.

Librăriile îndeplineau, la rândul lor, un rol cultural. Exemplul librăriei Carol Müller de pe Calea Victoriei arată cum un asemenea spațiu putea deveni loc de întâlnire pentru scriitori și editori. Iar volumele ieftine contribuiau la dezvoltarea bibliotecilor particulare. O carte cumpărată putea fi păstrată vreme îndelungată, oferită cadou sau împrumutată între cunoscuți.

Ce spuneau lecturile despre bucureștenii de altădată

Diversitatea publicațiilor arată că Bucureștiul interbelic avea un public cu interese foarte diferite. Cititorul preocupat de politică putea cumpăra un cotidian de opinie. Amatorul de teatru avea la dispoziție Rampa, publicație apărută în 1911, dedicată vieții artistice și culturale. Cel interesat de literatură putea urmări revistele specializate sau colecțiile de carte ieftină.

Presa satirică atrăgea un public dornic să recunoască în caricaturi personajele zilei, în timp ce revistele ilustrate aduceau în case figuri cunoscute din cinematografie și din lumea artistică.

Oferta editorială reflecta diferențele de educație și de venituri ale locuitorilor. Accesul la lectură depindea de alfabetizare, de prețul publicațiilor și de timpul disponibil. Bucureștiul cititorilor pasionați coexista cu un oraș în care o parte a populației avea posibilități mult mai reduse de a cumpăra cărți sau ziare.

Cu toate acestea, amploarea pieței editoriale arată că presa devenise o activitate economică serioasă, iar interesul pentru lectură putea susține publicații cu tiraje importante.

Poate cel mai interesant detaliu rămâne felul în care cărțile și ziarele își găseau locul în rutina zilnică a orașului. Un ziar cumpărat dimineața putea alimenta discuțiile de la serviciu. O caricatură din Furnica putea provoca râsete la cafenea. Un număr din Realitatea ilustrată putea rămâne pe masa din sufragerie, la îndemâna întregii familii.

Iar undeva, într-o casă bucureșteană, un cititor ajuns la sfârșitul episodului unui roman foileton trebuia să aștepte următorul număr al ziarului. O formă de nerăbdare literară pe care tehnologia a schimbat-o considerabil, dar pe care cititorii ar recunoaște-o imediat și astăzi.

Citește și: Cum au apărut primele chioșcuri de ziare în București. Povestea începe la intrarea în Cișmigiu

Evenimente viitoare

Teatru și Cinema

Ahasverus

-
Teatru și Cinema

Artă

-