Există o teorie, vehiculată mai ales în fotbal, conform căreia cei mai buni jucători ies din locuri în care n-ai nimic de pierdut. Argentinienii au villa miseria, brazilienii au favela, iar bucureștenii au avut, timp de câteva decenii bune, Giuleștiul, Rahova, Grivița și o rețea întreagă de terenuri prăpădite, ascunse printre blocurile comuniste, unde copiii băteau mingea până dispărea lumina. Dacă sărăcia nu garantează talentul (spre norocul tuturor, chiar nu o face) există totuși ceva în atmosfera cartierelor muncitorești ale Capitalei care a produs, deceniu după deceniu, o cantitate remarcabilă de campioni. Secretul e mai puțin mistic decât pare: în acele cartiere era sport peste tot, iar accesul la el era gratuit.

Grivița și nașterea unui club de muncitori

Pe 25 iunie 1923, într-o sală a școlii primare din cartierul Grivița, un grup de lucrători de la Atelierele Grivița au semnat actul de naștere al unei echipe de fotbal. Muncitorii, cunoscuți la acea vreme sub denumirea de „ciocănari", au pus bazele Asociației culturale și sportive CFR București. Primul președinte ales a fost maistrul Teofil Copaci, iar căpitan al echipei, strungarul Grigore Grigoriu. Nu erau directori și nici avocați, ci un maistru și un strungar. Acesta e ADN-ul din care s-a născut clubul care va deveni, mult mai târziu, Rapid București.

Povestea culorilor vișinii ale echipei spune poate cel mai bine ce fel de club era acesta. Soția căpitanului Grigoriu a primit misiunea de a îngriji, meci de meci, echipamentele jucătorilor. Din întâmplare, în casa sa existau multe materiale textile vișinii, dar și albe. Doamna Grigoriu a ales vișiniul, motivând că acesta este mai ușor de curățat, nefiind la fel de sensibil la spălare precum albul. Un club al cărui echipament a fost ales din rațiuni practice de spălat rufe merită tot respectul.

Cartierul Giulești, în care echipa și-a găsit ulterior casa, a rămas până azi locul în care fotbalul funcționează ca o religie transmisă din tată în fiu. Copiii creșteau cu steagul alb-vișiniu în mâini, bătrânii își aminteau de „Rapidul lui Dan Coe" sau, mult mai târziu, „Rapidul lui Pancu", iar fiecare meci era o lecție de devotament. Stadionul Giulești a fost construit între 1936 și 1939 și a fost considerat o bijuterie arhitectonică a vremii, fiind o copie la scară mai mică a „potcoavei" lui Arsenal Londra, inaugurată oficial la 10 iunie 1939, în prezența Regelui Carol al II-lea.

Dintr-un cartier al ceferiștilor a ieșit și Alexandru Neagu, supranumit „Eroul de la Guadalajara". Povestea lui Alexandru Neagu, supranumit „Sandu" sau „Cappellini din Giulești", începe în cartierul Rahova pe 19 iulie 1948. Crescut în Giulești într-o familie de fani ai echipei Rapid, Sandu Neagu a devenit simbolul devotamentului absolut față de culorile vișinii. În cei 13 ani petrecuți la Rapid, a adunat 329 de partide și 135 de goluri în toate competițiile. Jurnalistul Ioan Chirilă, unul dintre cei mai respectați scriitori sportivi ai vremii, a descris golul lui Neagu marcat la Guadalajara în meciul cu Cehoslovacia, la Campionatul Mondial din 1970, drept „cel mai frumos gol din istoria naționalei".

Fabricile și terenul din spatele blocului

Fotbalul din cartierele muncitorești ale Bucureștiului n-a funcționat în gol. A avut infrastructură — sau cel puțin a avut-o până când aceasta a dispărut. Până în anul 1989, existau aproape 80 de baze sportive cu teren de fotbal în cartierele muncitorești din București. Practic, majoritatea fabricilor mari din București aveau o bază unde era încurajat sportul de masă. Regimul comunist, cu toate contradicțiile sale, a produs un ecosistem sportiv dens și accesibil.

Statul avusese grijă să reglementeze și această sferă, ca pe oricare alta. O hotărâre a Consiliului de Miniștri din 1956 prevedea că întreprinderile cu 500-1000 de angajați trebuiau să aibă cel puțin un teren de volei/baschet, iar cele cu 1000-5000 de angajați trebuiau să aibă un teren de volei pentru fiecare 1000 de angajați, un teren de tenis pentru fiecare 2000 de angajați și un nucleu sportiv mic. Pe hârtie suna a birocrație; în practică, a însemnat că un puști din Berceni sau din Drumul Taberei putea da cu mingea pe un teren al fabricii de lângă bloc, gratuit, fără abonament și fără liste de așteptare.

Baza sportivă Girueta din Berceni este un exemplu emblematic pentru această lume dispărută. Construită pe Drumul Găzarului, printre blocurile comuniste ridicate la mijlocul anilor '60, funcționa informal ca un centru de cartier. Mamele veneau cu copiii la aer curat, bătrânii își puneau pătura și stăteau prin tribune la plajă, iar tinerii erau liberi să bată mingea pe terenurile de antrenament. Era un spațiu în care se amestecau generații și clase sociale — ceva ce Bucureștiul de azi, cu terenurile sintetice închiriate pe oră, nu prea mai poate oferi.

Antropologul Andrei Mihail, coordonatorul proiectului „Stadion de Cartier", a documentat această infrastructură dispărută și a constatat că în prezent, în Bucureștiul secolului XXI, taxele de închiriere sau costurile de înscriere a copiilor sunt prohibitive pentru un număr însemnat de locuitori, fenomen care omogenizează masiv jocul. Cu alte cuvinte, când terenul a dispărut și accesul a devenit contra cost, baza de selecție s-a îngust dramatic.

Ce s-a ales de terenuri după 1989

Ce s-a întâmplat cu aceste baze sportive după Revoluție e o poveste pe care Bucureștiul preferă să n-o spună cu voce tare. Privatizarea întreprinderilor socialiste a venit la pachet cu degradarea parcurilor sportive, urmată de demolarea sau abandonarea lor. Au căpătat uriașe mize imobiliare și au devenit ținta dezvoltatorilor. În prezent, mai bine de jumătate din bazele sportive ale Bucureștiului a fost înlocuită de blocuri, clădiri de birouri sau magazine mari, mici și multe.

Lista pierderilor este lungă și deprimantă. Pe locul Bazei Sportive ICSIM București de pe Bulevardul Barbu Văcărescu a fost ridicată Zona Arena, folosită pentru concerte. Baza Keoke de pe malul Lacului Tei, construită în anii '70 și care includea 11 terenuri de tenis, a fost demolată în 2000 pentru a se ridica un complex rezidențial. Stadionul Spartac a dispărut sub un mall. Terenul CFR BTA din Giulești, sub blocuri.

Există și o mecanică a acestei dispariții, descrisă cu precizie rece de cei care au investigat-o: bazele sunt lăsate în paragină până când se „uită” de existența lor, iar investitorii primesc avize de construire. Există o lege care interzice desființarea bazelor sportive fără construirea prealabilă a uneia noi dar ea pare să funcționeze exact atât cât trebuie ca să existe pe hârtie.

Un fotbalist crescut în zona Griviței sau a Giuleștilor anilor '70-'80 bătea mingea pe un teren al fabricii de la colț, era selecționat de antrenorii clubului din cartier și intra într-un sistem. Un copil de azi din același cartier închiriază un teren sintetic sau nu joacă deloc. Din aceste baze sportive muncitorești au plecat foarte mulți fotbaliști care au ajuns să joace în echipa națională. Câți ar mai putea pleca azi e o întrebare la care fotbalul românesc pare să evite să răspundă.

CS Rapid: fabrica de medalii olimpice din Giulești

Rapid nu a produs doar fotbaliști. Clubul Sportiv Rapid, distinct de echipa de fotbal, deși purtând același nume și aceleași culori, a adunat de-a lungul timpului un palmares sportiv remarcabil. CS Rapid înseamnă 11 medalii olimpice, 30 mondiale și peste 100 europene, iar cea mai importantă contribuție la acest bilanț a venit dinspre atletism.

Gabriela Szabo este poate cel mai frapant exemplu de campion mondial ieșit dintr-un club cu rădăcini muncitorești. Născută la Bistrița în 1975, descoperită la 12 ani la un cros școlar, a ajuns la CS Rapid în 1994 și a transformat clubul giuleștean într-un reper al atletismului mondial. Palmaresul său include trei medalii olimpice — aur și bronz la Sydney 2000, argint la Atlanta 1996 — plus trei titluri de campioană mondială în aer liber.

Performanța ei la J.O. de la Sydney a intrat în manualele de atletism: a câștigat cursa de 5000 metri cu timpul de 14.40.80, un nou record olimpic care a rezistat timp de 16 ani, până la Rio 2016, când kenianca Vivian Jepkemoi Cheruiyot l-a doborât cu 14 secunde. Tot în 1999, Gabriela Szabo a câștigat turneul Golden League alături de Wilson Kipketer, danezul originar din Kenya, cu care a împărțit premiul cel mare, 50 de kilograme de aur. 

Secția de atletism a CS Rapid numără peste 500 de titluri de campioni naționali de seniori și juniori, 11 Maeștrii Emeriți ai Sportului și peste 500 de Maeștrii ai Sportului, cifre care ar fi impresionante pentru orice club din lume, cu atât mai mult pentru unul născut dintr-o asociație a lucrătorilor de cale ferată.

Dinamo și academia de box de pe Ștefan cel Mare

Dacă Rapid a reprezentat lumea ceferiștilor, Dinamo a fost clubul Ministerului de Interne, origine care i-a asigurat resurse considerabile în perioada comunistă și care a produs, în discipline mai puțin vizibile publicului larg, rezultate la fel de notabile.

Secția de box a CS Dinamo a creat de-a lungul timpului ceea ce specialiștii din domeniu numesc „Academia de box Dinamo”, o structură care a format campioni olimpici, mondiali, europeni, balcanici și naționali. Similar, secția de haltere a clubului a produs rezultate constante: cel mai important sportiv reprezentativ al secției a fost Andrei Socaci, cu un palmares care include 6 medalii de aur la Campionatele Europene în 1985 și 1986, vicecampion olimpic în 1984 și 12 medalii la Campionatele Mondiale.

Secția de atletism Dinamo a fost înființată chiar în 1948, de către un grup de alergători mai mult pasionați decât consacrați la acea vreme — o formulare sinceră și rară în comunicatele oficiale ale cluburilor sportive. Din această secție a ieșit, mai recent, aruncătorul de greutate Andrei Rareș Toader, care în 2025 a câștigat medalia de aur la Campionatul European, prima de acest calibru pentru atletismul masculin românesc după 52 de ani.

Mahalaua ca școală de supraviețuire sportivă

Există și o perspectivă romantică asupra cartierelor muncitorești și a sportivilor care ies din ele, care reduce totul la un singur element: foamea. Foamea de a reuși, foamea de a ieși, foamea de a demonstra ceva. E o poveste convenabilă, dar incompletă.

Adevărul mai prozaic e că mahalalele și cartierele de blocuri ale Bucureștiului au funcționat ca fabrici de campioni pentru că aveau, pur și simplu, infrastructură. Terenuri libere, săli de sport aparținând fabricilor, antrenori plătiți de stat, cluburi cu secții multiple care selecționau copiii din cartier. Sistemul comunist, cu toate defectele sale — și erau nenumărate — a produs un ecosistem sportiv cu o bază de selecție largă și acces gratuit, o combinație extrem de rară în lumea sportului de performanță.

Rahova Fight Club, o sală de kickboxing fondată în subsolul unui complex comercial de pe strada Malcoci din Rahova, ilustrează cum arată, în jurul lui 2020, versiunea actualizată a aceluiași mecanism. RFC și-a făcut o reputație printre puștani și puștoaice din cartier, dar și printre adulți care vin la antrenamente în subsolul unui complex comercial. Fondatorul său, kickboxerul Alexandru Popescu, a văzut de toate pe străzile din Rahova și a înțeles că o sală de sport poate face ceea ce nu reușesc alte instituții.

Fotbalul jucat cu poarta desenată pe peretele blocului, atletismul descoperit la un cros școlar, boxul care scoate un adolescent dintr-un anturaj periculos… toate acestea au ceva în comun. Funcționează pentru că în lipsa altor opțiuni, sportul devine cea mai clară cale spre o viață mai bună. Când acea cale dispare - terenul e înlocuit de un mall, sala de sport a fabricii devine parcare, abonamentul lunar depășește salariul minim - dispare și o parte din rezervorul de talente al unui oraș.

Bucureștiul are în prezent câteva sute de terenuri sportive. Înainte de 1989 avea aproape 300. Jumătate dintre bazele cu teren de fotbal au dispărut. Câți campioni au dispărut odată cu ele e un calcul pe care nimeni nu pare dispus să-l facă.

Foto: Arhiva Culturală Minerva

Citește și: Spații și activități sportive în București – de la fitness și crossfit la alergări în parc