Într-o epocă în care numele Cantacuzino era sinonim cu puterea, rafinamentul și tradiția aristocratică, Marie Blanche „Bălașa” Cantacuzino a ales un drum neobișnuit pentru o prințesă. Născută în inima Bucureștiului, într-una dintre cele mai vechi și prestigioase familii boierești, Bălașa nu s-a mulțumit să trăiască exclusiv din privilegiile rangului său. Într-o societate dominată de convenții rigide și de așteptări clare pentru femeile din înalta societate, ea și-a câștigat existența pictând portrete, transformând talentul artistic într-o profesie.

O prințesă dintr-o familie cu rezonanță istorică

Viața ei a fost marcată de contraste: noblețe și independență, iubire și dezamăgire, faimă discretă și o posteritate redescoperită târziu. Deși a trăit în umbra marilor nume ale familiei Cantacuzino, destinul său a depășit limitele saloanelor bucureștene, ajungând până în Grecia și în paginile cărților celebrului scriitor britanic Sir Patrick Leigh Fermor. Povestea Bălașei Cantacuzino este una a unei femei care a sfidat tiparele, alegând arta și libertatea într-o lume în care titlul nobiliar părea suficient. 

Marie Blanche Cantacuzino s-a născut la 9 august 1899, la București, într-o familie cu rădăcini adânci în istoria românească. Tatăl său, prințul Leon (George) Cantacuzino, făcea parte din ilustra familie care își revendica descendența bizantină, iar mama sa, Ana Văcărescu, provenea la rândul ei dintr-o familie aristocratică de prestigiu. Mediul în care a crescut a fost unul cultivat, sofisticat, impregnat de tradiție și responsabilitate socială.

Fratele ei, prințul Grigore Lwovitch Cantacuzino, ocupa o funcție importantă în diplomația românească, fiind consilier la Ambasada României din Londra. Așadar, Bălașa s-a format într-un context în care relațiile internaționale, eticheta și cultura reprezentau repere esențiale ale existenței cotidiene. Educația ei a fost, fără îndoială, aleasă, iar contactul cu arta și literatura a venit firesc, ca parte integrantă a vieții aristocratice.

Cu toate acestea, în spatele aparenței de prințesă privilegiată se contura o personalitate independentă. Într-o perioadă în care femeile din înalta societate erau mai degrabă protectoare ale artelor decât practicante profesioniste, Bălașa avea să facă o alegere curajoasă: să transforme pictura într-un mijloc de trai.

Arta ca profesie, nu doar ca pasiune

Puțini știu că Bălașa Cantacuzino nu s-a limitat la statutul de amatoare talentată. Ea și-a câștigat existența din pictură, specializându-se în realizarea de portrete. Într-un București interbelic dominat de eleganță și dorința de afirmare socială, portretul era mai mult decât o reprezentare artistică: era o declarație de statut, un simbol al identității și al rafinamentului.

Prințesa pictoriță era apreciată pentru versatilitatea sa. Se adapta cu ușurință dorințelor clientelor sale, majoritatea fiind doamne din înalta societate bucureșteană. Acestea aveau posibilitatea să își aleagă stilul fundalului, atmosfera tabloului, cromatica și chiar accentele simbolice care le reprezentau personalitatea. Bălașa înțelegea subtil dorința fiecărei cliente de a fi văzută într-o lumină favorabilă, dar autentică.

Această capacitate de a îmbina talentul artistic cu o sensibilitate socială fină a transformat-o într-o prezență căutată în cercurile elegante ale Capitalei. Portretele ei nu erau simple reprezentări fizice, ci adevărate studii de caracter, în care postura, expresia și decorul contribuiau la construirea unei imagini memorabile. Pentru o prințesă, a munci pentru a-și câștiga traiul putea părea neobișnuit, dar pentru Bălașa era o afirmare a propriei identități.

O căsătorie cosmopolită și un destin frânt

În 1925, Bălașa Cantacuzino s-a căsătorit cu diplomatul spaniol Paco Amat y Torres. Căsătoria părea să confirme statutul ei cosmopolit și legăturile internaționale ale familiei. Viața alături de un diplomat presupunea mobilitate, adaptare și deschidere către alte culturi, iar prințesa era pregătită pentru acest tip de existență.

Însă destinul conjugal nu a fost unul fericit pe termen lung. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Paco Amat y Torres s-a recăsătorit în Spania, iar legătura cu Bălașa s-a destrămat. Într-o epocă marcată de transformări politice și sociale dramatice, inclusiv pentru România, viața aristocrației a fost zguduită din temelii. Regimul comunist a adus cu sine marginalizarea vechilor familii nobiliare, iar pentru mulți dintre membrii acestora, adaptarea la noile realități a fost dificilă.

Bălașa avea să trăiască până în 1976, stingându-se la Pucioasa. Existența ei, odinioară strălucitoare, s-a desfășurat în discreție în ultimele decenii. Totuși, povestea sa nu s-a încheiat odată cu moartea.

Iubirea cu Sir Patrick Leigh Fermor și ecoul literar

Un capitol aparte din viața Bălașei Cantacuzino este legat de celebrul scriitor britanic Sir Patrick Leigh Fermor. În timpul unei călătorii în Grecia, acesta a cunoscut-o pe prințesă și s-a îndrăgostit de ea. Fermor, cunoscut pentru jurnalele și cărțile sale de călătorie, avea să o menționeze în mai multe dintre lucrările sale, evocând farmecul și personalitatea ei complexă.

Pentru scriitor, Bălașa a devenit mai mult decât o simplă amintire romantică. Ea a fost o muză, o figură enigmatică ce întruchipa eleganța unei lumi apuse. Celebritatea lui „Paddy” Fermor, cum era alintat, a determinat presa britanică, în ultimele decenii, să caute detalii despre femeia care i-a marcat tinerețea. Astfel, povestea prințesei bucureștene a fost readusă în atenție, însoțită adesea de accente melancolice.

Relația lor, chiar dacă nu a avut un final convențional, a contribuit la consolidarea unei imagini romantice a Bălașei: aristocrata independentă, artista sensibilă și femeia care a inspirat un mare scriitor al secolului XX. Într-un fel, literatura i-a asigurat o formă de nemurire.

Moștenire și memorie

După moartea sa, în 1976, Bălașa Cantacuzino a rămas o figură discretă în istoria oficială. Totuși, un element simbolic al existenței sale continuă să atragă atenția: sarcofagul prințesei se află astăzi la Muzeul Național de Istorie a României din București. Prezența acestuia într-o instituție de prestigiu subliniază importanța istorică a familiei Cantacuzino și, implicit, a destinului său personal.

Dincolo de rangul nobiliar, Bălașa rămâne un exemplu de femeie care și-a construit propria identitate. Într-o lume în care multe aristocrate se limitau la roluri convenționale, ea a ales să muncească, să creeze și să se afirme prin talent. A fost o artistă adaptabilă, capabilă să răspundă cerințelor unei clientele exigente, dar și o personalitate care a traversat granițe culturale și emoționale.

Viața ei ilustrează transformările dramatice ale secolului XX: prăbușirea vechilor elite, războaiele mondiale, schimbările politice radicale și redefinirea rolului femeii în societate. Bălașa Cantacuzino a trăit toate aceste etape, păstrându-și demnitatea și pasiunea pentru artă.

Astăzi, numele său este redescoperit treptat, iar interesul pentru destinul ei demonstrează fascinația persistentă pentru poveștile aristocrației românești. Însă dincolo de titlu și genealogie, ceea ce impresionează este curajul de a transforma talentul într-o profesie și de a trăi conform propriei vocații.

Bălașa Cantacuzino nu a fost doar o prințesă. A fost o femeie care a ales să picteze pentru a-și câștiga traiul, o iubire evocată în pagini de literatură și o prezență care continuă să stârnească interes. Prin artă și prin povestea sa de viață, ea rămâne parte din patrimoniul cultural al Bucureștiului și al României.

Citește și: Mari dinastii românești: Cantacuzino, „Regii fără Coroană ai României”, neam de domnitori, prinți, actori, medici iluștri