În anul 2025 s-au împlinit 143 de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu, una dintre cele mai strălucite personalități ale României moderne. Om politic, jurist, profesor universitar și diplomat de excepție, Titulescu a rămas în istorie drept cel mai mare diplomat român, un vizionar al păcii și al unității europene. Cariera sa, marcată de momente de glorie și de suferință, s-a desfășurat între idealul unei Românii moderne și realitățile tulburi ale unei Europe aflate în derivă între două războaie mondiale.

Copilăria și formarea unui geniu al dreptului

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Ion Titulescu, avocat și prefect al județului Dolj, a fost un model de corectitudine și devotament civic. 

Mama, Maria Urdăreanu, i-a lăsat moștenire o mică proprietate la Titulești, unde Nicolae și-a petrecut copilăria. Mediul familial, marcat de disciplină și de respectul pentru educație, a fost esențial pentru formarea tânărului Titulescu.

După școala primară la pensionul „Jules Javet” din Craiova și la Școala Obedeanu, urmează Liceul „Nicolae Bălcescu”, actualul Colegiu „Carol I”, între anii 1893–1900. 

A fost primul premiant de onoare al instituției, fapt ce i-a adus o bursă la Paris. Acolo, la Facultatea de Drept, studiază sub îndrumarea unor mari profesori francezi, precum Marcel Planiol și Charles Lyon-Caën.

În 1903 câștigă premiul „Ernest Beaumont”, un concurs național al tuturor facultăților de drept din Franța, iar doi ani mai târziu își obține doctoratul în drept civil cu teza „La théorie des droits éventuels”. Tânărul român era deja remarcat pentru rigoarea sa științifică și talentul oratoric. În această perioadă este inițiat în francmasonerie, ceea ce îi oferă acces la mediile intelectuale pariziene, și ajunge să vorbească fluent franceza, engleza, germana și italiana.

Profesorul reformator și avocatul vizionar

Revenit în țară în 1905, Titulescu se înscrie în Baroul din Iași și este numit profesor de drept civil la Universitatea din același oraș, la catedra eminentului jurist Dimitrie Alexandrescu. 

Aici publică primele sale lucrări, în care propune o reformă profundă a învățământului juridic românesc. Militează pentru un sistem modern, bazat pe analiza practică a dreptului și pe etică profesională, nu doar pe memorarea articolelor de lege.

În 1907 se căsătorește cu Ecaterina (Catherine) Burcă, originară din Roșiorii de Vede, o femeie cultivată și elegantă, care i-a fost sprijin discret și constant întreaga viață. Cei doi formau unul dintre cele mai admirate cupluri ale epocii.

În 1909, Nicolae Titulescu obține docența și este transferat la Universitatea din București, devenind unul dintre cei mai tineri profesori universitari ai vremii. În paralel, cariera sa de avocat cunoaște o ascensiune fulminantă, pledoariile sale fiind apreciate pentru logică, claritate și forță de convingere.

Intrarea în politică și primele lupte pentru unitatea națională

Tot în 1909 intră în politică, alăturându-se Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu. De la început, se remarcă prin discursurile sale înflăcărate în favoarea reformelor sociale, a împroprietăririi țăranilor și a introducerii votului universal. 

În 1912 devine deputat, iar în 1915 rostește la Ploiești celebrul discurs „Inima României”, în care pledează cu pasiune pentru unirea Transilvaniei cu România. „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”, spunea el, anticipând momentul istoric de la 1918.

În timpul Primului Război Mondial, Titulescu este numit ministru de finanțe în guvernul Averescu, unde promovează reforma fiscală națională și echitabilă. În 1918 pleacă la Paris, unde devine membru fondator al Consiliului Național Român, alături de Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia și Constantin Mille. Scopul acestui organism era recunoașterea internațională a dreptului poporului român la unitate.

Diplomatul care a adus România la masa marilor puteri

După înfăptuirea Marii Uniri, Titulescu devine unul dintre arhitecții recunoașterii internaționale a noilor frontiere ale României. În 1920 semnează, la Trianon, tratatul de pace cu Ungaria, prin care Unirea Transilvaniei este recunoscută oficial. În același an, este numit delegat permanent al României la Liga Națiunilor, precursorul ONU.

Între 1921 și 1932, reprezintă România ca ministru plenipotențiar la Londra, devenind unul dintre cei mai influenți diplomați ai Europei interbelice. Vizionar, Titulescu a pledat pentru respectarea tratatelor de pace și pentru o politică externă bazată pe cooperare și încredere. A militat pentru reglementarea relațiilor cu Uniunea Sovietică, fiind printre primii lideri europeni care au înțeles nevoia unui dialog est-vest.

A participat la marile conferințe de la Paris, Roma, Praga și Belgrad, contribuind la formarea Micii Antante și la Înțelegerea Balcanică – alianțe regionale menite să garanteze pacea și stabilitatea în Europa de Sud-Est.

Maestrul păcii și oratorul Europei

Cariera sa diplomatică a atins apogeul în 1930, când este ales președinte al Ligii Națiunilor, fiind reales în anul următor – o premieră absolută în istoria organizației. În această calitate, Titulescu a devenit simbolul luptei pentru pace și cooperare internațională.

A susținut ideea unei Europe Unite, bazată pe solidaritate culturală și spirituală, nu pe dominație militară. A fost unul dintre promotorii pactului Briand-Kellog, care scotea războiul în afara legii, și a pledat pentru principiul „indivizibilității păcii” – convingerea că pacea unui stat nu poate exista fără pacea întregii lumi.

Discursurile sale, rostite la Geneva sau la Londra, erau veritabile opere de oratorie. Titulescu fascina prin erudiție, claritate și pasiune, iar presa vremii îl numea „vocea conștiinței Europei”.

Ministrul de externe și lupta pentru securitate colectivă

Ca ministru de externe, în guvernele din 1927–1928 și 1932–1936, Titulescu a promovat o politică externă echilibrată, bazată pe alianțe regionale și pe respingerea oricărei forme de agresiune. În contextul ascensiunii fascismului și nazismului, a denunțat public pericolul totalitarismului, avertizând asupra politicilor expansioniste ale lui Mussolini și Hitler.

A contribuit decisiv la reluarea relațiilor diplomatice dintre România și URSS, în 1934, și la semnarea pactului de asistență mutuală din 1935. În același an, este nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, la propunerea Facultății de Litere și Filosofie din Iași, însă interesele politice internaționale au împiedicat acordarea distincției.

În 1935 devine membru titular al Academiei Române. Cu toate acestea, politica sa de deschidere către est și atitudinea sa antifascistă îi atrag dușmani puternici. Regele Carol al II-lea, sub presiunea cercurilor pro-naziste, îl destituie din funcție la 29 august 1936, în timp ce Titulescu se afla în străinătate.

Exilul și testamentul unui mare român

Forțat să părăsească țara, Titulescu se stabilește mai întâi în Elveția, apoi în Franța, la Cannes. Deși izolat politic, rămâne activ în mediile diplomatice și continuă să susțină idealurile României Mari. În scrierile și conferințele sale, condamnă fascismul și comunismul deopotrivă, pledând pentru o Europă a echilibrului și a dreptului internațional.

În testamentul redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, scria cu emoție: „Doresc să fiu îngropat la Brașov, într-un loc ceva mai la o parte. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repausul etern.”

Nicolae Titulescu s-a stins din viață la 14 martie 1941, la Cannes, după o lungă suferință. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail”, departe de țara pe care o slujise cu atâta dăruire. 

Abia după mai bine de jumătate de secol, în 1992, rămășițele sale pământești au fost aduse în România și înhumate, conform dorinței sale, în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, alături de soția sa, Ecaterina.

Moștenirea lui Nicolae Titulescu

Astăzi, numele lui Nicolae Titulescu rămâne sinonim cu demnitatea, inteligența și spiritul vizionar al diplomației românești. A fost un om care a crezut în forța dreptului, în dialogul între națiuni și în unitatea europeană, cu mult înainte ca aceste concepte să devină realitate.

Titulescu a lăsat în urmă nu doar tratate și alianțe, ci și un model de conduită politică și morală. A fost un patriot luminat, care a știut să pună interesul național mai presus de orgolii și conjuncturi. Într-o epocă marcată de extremisme, a rămas un simbol al echilibrului, al lucidității și al curajului de a spune adevărul.

România de astăzi îi datorează, în mare parte, locul său în concertul națiunilor civilizate. Străzile, bulevardele și instituțiile care îi poartă numele nu sunt doar omagii simbolice, ci expresia recunoștinței față de omul care a făcut din diplomație un act de credință.

Nicolae Titulescu rămâne, fără îndoială, cel mai mare diplomat român al tuturor timpurilor – un om care a înțeles că adevărata putere a unei națiuni nu stă în arme, ci în idei, în dreptate și în pace.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Pavel Kiseleff, generalul rus care a iubit România și ne-a dat prima Constituție