În dimineața de 30 decembrie 1947, România intra într-una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei sale moderne. Regele Mihai I era constrâns să semneze actul de abdicare în fața reprezentanților regimului comunist, care își consolidau astfel puterea. 

De la plecarea forțată în exil la începutul unei lungi pribegii

Dincolo de aparențe, momentul nu a fost nicidecum o decizie politică negociată, ci rezultatul unei amenințări directe. Suveranului i s-a transmis că, în cazul în care va refuza să abdice, o mie de tineri vor fi executați. În aceste condiții, Regele a fost obligat să aleagă între sângele poporului său și coroana ce îi revenea de drept.

Mai târziu, Mihai I avea să mărturisească acel moment drept una dintre cele mai dureroase clipe ale vieții sale. „Eram cu moartea în suflet”, va spune el, rezumând în câteva cuvinte tragedia unei generații și sfârșitul unei epoci politice. 

Cu gestul forțat al abdicării începea o lungă perioadă de exil, care avea să dureze 43 de ani. Pentru România, pierderea Regelui însemna ruperea brutală a continuității statale, iar pentru el, însemna o existență trăită departe de țara pe care o considera esența identității sale personale și publice.

Suveranul în exil și dorința constantă de revenire acasă

Exilul Regelui Mihai nu a fost unul în care să se poată retrage liniștit. În tot acest timp, legăturile sale afective și morale cu România au rămas vii și profunde. Toți cei care l-au cunoscut în acele decenii mărturisesc că vorbele, gândurile și analizele sale erau aproape exclusiv dedicate situației din țară. 

Istoricul Stelian Tănase, unul dintre cei care au stat de vorbă îndelung cu suveranul în anii ’90, povestește că Regele trăia cu o nostalgie lucidă și cu o nevoie de a înțelege în detaliu realitățile românești.

„A murit în ’47 și a reînviat după ’89”, remarcă Stelian Tănase, subliniind felul în care sfârșitul comunismului a redeschis pentru Mihai I șansa unei reintrări în istorie. Această renaștere simbolică era alimentată nu de dorința unei reveniri la putere, ci de nevoia personală și morală de a-și regăsi țara și oamenii. Regele nu voia funcții politice, ci dreptul elementar de a păși din nou pe pământ românesc.

Cu toate acestea, după căderea regimului Ceaușescu în decembrie 1989, revenirea sa avea să se dovedească surprinzător de dificilă și umilitoare, marcând unele dintre cele mai controversate episoade ale tranziției postcomuniste.

Anii tulburi de după Revoluție și temerile noii puteri de la București

Deși sfârșitul dictaturii părea să creeze premisele pentru o reconciliere istorică, conducerea României postrevoluționare — reprezentată de Ion Iliescu, Petre Roman și șeful SRI de la acea dată, Virgil Măgureanu — a privit întoarcerea Regelui Mihai ca pe o amenințare politică. În primii ani de după Revoluție, toate tentativele suveranului de a reveni în România au fost blocate în mod sistematic, motivat oficial prin nevoia de stabilitate politică într-o perioadă sensibilă.

Există chiar o întrebare încă nelămurită: de ce nu a intrat Regele în țară în chiar zilele Revoluției, din moment ce fiicele sale au ajuns atunci în România? Potrivit unei discuții purtate cu prințul Charles al Marii Britanii, Regele Mihai intenționa să se întoarcă imediat. Răspunsul interlocutorului său a fost un amestec de admirație și avertisment: „Trebuie să fii foarte curajos să faci asta acum.” Istoricii încă dezbat ce anume a împiedicat concret această intrare.

Prima încercare de revenire în România: Paștele din aprilie 1990

În aprilie 1990, Regele Mihai a făcut prima încercare oficială, publică și documentată de a reveni în România. Dorința sa era de a petrece Paștele în țara natală. Planul era simplu și neostentativ: să ajungă în România, să meargă la slujbă și să vadă oameni. Însă, chiar în ziua plecării, autoritățile de la București au anunțat că viza îi fusese retrasă.

Pe aeroportul din Geneva, Regele a fost nevoit să își exprime public dezamăgirea. „Sunt un cetățean român care dorește să se întoarcă în țara sa. Singura mea preocupare este să nu fiu amestecat în chestiuni politice”, a declarat el, cu o eleganță demnă, potrivit volumului „Mihai I al României. Regele și Țara”, semnat de Ivor Porter.

Ulterior, Ion Iliescu avea să explice într-un interviu la TVR că decizia nu îi aparținuse personal, ci fusese rezultatul unui vot unanim în Biroul Executiv al CPUN. Oficial, venirea suveranului fusese considerată „nepotrivită” în contextul tensiunilor politice și al campaniei electorale în curs. Neoficial, mulți istorici consideră că teamă politică, nu oportunitatea, a stat la baza refuzului.

În acel an, Paștele l-a găsit pe Rege la o biserică ortodoxă din Paris, unde s-a întâlnit cu Stelian Tănase. Istoricul avea să își amintească surprinderea și curiozitatea Regelui, dorința sa de a înțelege cât mai exact ce se întâmpla în România, felul său atent și meticulos de a asculta și de a pune întrebări.

O a doua tentativă dramatică: Crăciunul din decembrie 1990

În decembrie 1990, Regele Mihai, împreună cu Regina Ana și Principesa Margareta, a încercat din nou să intre în țară, de această dată fiind în posesia unei vize valabile pentru 24 de ore. Intenția era una profund simbolică: să meargă la Curtea de Argeș și să se reculeagă la mormintele strămoșilor — Carol I și Elisabeta, Ferdinand I și Maria — suveranii care au construit România modernă.

Dar, aproape de Pitești, convoiul regal a fost oprit printr-un scenariu demn de un film tensionat. În fața mașinii în care se afla Regele fusese așezat un camion de-a curmezișul, completat de un tractor, sugerând aparența unui accident. Când vehiculele regale au oprit, suveranul a fost înconjurat de oameni în uniforme, cu arme automate la piept. Situația era menită să inducă panică și să transmită ideea unei „infracțiuni”, de parcă Regele ar fi pătruns ilegal în propria țară.

Apariția jurnaliștilor francezi a schimbat rapid tonul. Odată cu camerele de filmat, armele au dispărut sub mantale, iar atmosfera a devenit, cel puțin în aparență, mai puțin ostilă. Regele avea să relateze întregul moment în volumul „Convorbiri cu Mihai I al României”, semnat de Mircea Ciobanu.

Ulterior a devenit clar că întreaga înscenare urmărea să transmită ideea unei situații de urgență, în care suveranul era prezentat ca „vinovat” de încălcarea frontierelor. Timp de aproape două ore, un colonel a încercat să îi explice Regelui că intrase „fraudulos” în țară, deși viza îi fusese eliberată în mod oficial.

Un episod de umilință oficială și demnitate regală

Fostul șef al Casei Regale, arhitectul Dan Bădic, a descris cu acuratețe atmosfera ce domnea la întoarcerea forțată spre aeroport. Trupele USLA păzeau zona, cu uniformele lor negre și cu atitudinea rece, implacabilă. Regele, povestește Bădic, rămânea „ca o statuie de piatră”, absorbind în tăcere această insultă istorică. Doar forța interioară îi trăda suferința profundă, dar nu și umilința.

Potrivit relatării sale, generalul Roznoveanu i-a transmis sec: „Spune-i domnului Mihai că dorim să-l trimitem înapoi în Elveția. Am adus un avion pentru asta. Dacă nu acceptă, îl ducem cu forța.” Era, probabil, unul dintre cele mai tulburătoare momente trăite de un fost suveran european în secolul XX, cu atât mai dureros cu cât se petrecea în propria sa țară.

O pagină rușinoasă și o lecție de demnitate pentru România postcomunistă

Cele două tentative eșuate din 1990 au rămas în istorie ca episoade de intoleranță politică și frică instituțională. Dar, în același timp, ele arată măsura în care Regele Mihai a reușit să rămână, în ciuda umilințelor, un simbol al demnității și al echilibrului moral. În ciuda tratamentului primit, el nu a acuzat, nu a lansat atacuri, nu a revendicat puteri. Tot ceea ce își dorea era să își revadă țara, oamenii și rădăcinile.

Când, în cele din urmă, anii ’90 au adus recunoașterea oficială și posibilitatea revenirii, Mihai I a fost întâmpinat cu entuziasm popular. Zecile de mii de oameni care îl salutau pe străzi nu îi vedeau în primul rând rolul politic, ci destinul tragic și noblețea cu care își purtase exilul.

Moștenirea sa rămâne un exemplu de verticalitate într-un secol al tulburărilor politice. De la abdicarea forțată la revenirea într-o țară încă nesigură pe identitatea ei postcomunistă, Mihai I a traversat istoria cu o demnitate rar întâlnită. Numele său, astăzi dat multor bulevarde, străzi și instituții, nu onorează doar un suveran, ci întreaga idee de continuitate și stabilitate pe care monarhia a reprezentat-o pentru România modernă.

Sursă foto: Facebook Istoria Românilor în culori

Citește și: Nume celebre de bulevard: Ferdinand I, regele întregitor al României Mari