Pe Bulevardul Banu Manta nr. 9 stă o clădire cu un CV simplu și rar: a fost gândită ca primărie, construită ca primărie și a rămas primărie. Toate celelalte instituții similare din București au ajuns să joace rolul ăsta prin împrejurări — Primăria Generală funcționează într-un palat ridicat la începutul secolului XX ca sediu al Ministerului Lucrărilor Publice, frumos și impozant, dar conceput pentru cu totul altcineva. Cea de pe Banu Manta a pornit cu un singur scop în minte și l-a ținut.

Sectorul Verde și un teren numit Elefterescu

Totul începe în 1926, când Bucureștiul interbelic se reorganizează administrativ. După Marea Unire, Capitala fusese împărțită în patru sectoare — Galben, Negru, Albastru și Verde — fiecare cu administrație proprie, buget propriu și, în logica ambițioasă a vremii, o reședință administrativă pe măsură.

Pentru Sectorul Verde, municipalitatea cumpără un teren de circa 20.000 de metri pătrați, fosta proprietate Elefterescu, pe care planurile urbanistice ale epocii îl vedeau transformat într-un mic centru civic complet: primărie, școală, cămin, teatru comunal, piață. Un oraș în miniatură, gândit cu seriozitate pe hârtie. Din tot acel plan, a rămas primăria. Și, retrospectiv, asta e suficient.

Lucrările încep în 1928 și durează nouă ani, costând 35 de milioane de lei. Nouă ani pentru o clădire care trebuia să reprezinte autoritatea locală nu prin grandoare împrumutată, ci prin arhitectură gândită de la zero, dedicată funcției.

Doi arhitecți cu viziuni diferite

Proiectul ajunge la o pereche puțin obișnuită: Nicu Georgescu, cu înclinațiile sale spre Art Deco, și George Cristinel, autorul unor monumente neoromânești solide — Mausoleul de la Mărășești, Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca. Doi oameni cu limbaje arhitecturale diferite, puși să semneze același edificiu.

Tensiunea dintre ei e vizibilă și azi în clădire. Există ceva din sobrietatea palatelor comunale venețiene ale Renașterii italiene în modul în care volumele se articulează, dar totul e îmbrăcat în vocabularul neoromânesc al epocii. O sinteză care produce ceva distinctiv în peisajul orașului, ceva greu de încadrat într-o singură etichetă.

Înăuntru, clădirea cuprindea 50 de birouri și o sală mare de marmură pentru consilii și festivități. Pe fațada turnului, un brâu decorativ susținea inițial o frescă exterioară cu chipurile Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria. Fresca a dispărut în anii '50, acoperită cu tencuială armată. A rămas acolo, îngropată sub zidărie, imposibil de recuperat.

Pandelică, santinela din vârf

Cel mai cunoscut element al clădirii nu e sala de marmură și nici frescele interioare care îl reprezentau pe Carol al II-lea. E un cavaler de tablă de 3,5 metri, cocoțat pe vârful turnului de 56 de metri.

Turnul nu era doar decorativ. În perioada interbelică era cea mai înaltă structură din zonă, iar pompierii îl foloseau efectiv ca foișor de foc — un post de observație de unde supravegheau orașul. Se spune că șeful lor se numea Pandele, iar locuitorii din cartier au botezat cavalerul cu numele lui, în forma afectuoasă: Pandelică. Un diminutiv care spune mai mult decât pare — că statuia fusese adoptată, că devenise a lor, că angajații primăriei o considerau coleg, nu ornament.

Cavalerul fusese creat de Alexandru Dimitriu, tinichigiu ornamentist cu un catalog impresionant de lucrări în metal — decorațiunile Ateneului Român, ale Palatului Patriarhal, ale Gării de Nord. O versiune aproape identică a lui Pandelică se află și pe propria casă a meșterului, pe strada Episcopul Radu, ca un fel de semnătură dublă lăsată în același oraș.

În anii '80, regimul Ceaușescu a placat Bulevardul Banu Manta cu blocuri-monolit care au tăiat din prestanța clădirii și au îngropat-o vizual într-un context pe care nu și l-a ales. Pandelică a rămas sus, privind peste un zid de beton apărut după ce fusese montat.

Incendiu, comunism și o renovare cu peripeții

Din 1950 și până spre mijlocul anilor '60, clădirea a adăpostit Sfatul Popular al Raionului „Grivița Roșie" — diviziunea administrativă de tip sovietic care înlocuise sectoarele interbelice. Numele instituției s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, funcția a rămas aceeași.

Calvarul modern a început în 2008, când clădirea intră într-un proces de consolidare antiseismică. Lucrările afectează arhitectura spațiilor interioare, iar în toamna lui 2009, în mijlocul șantierului, un incendiu distruge aproape în totalitate șarpanta originală. Finanțarea se blochează în 2011, proiectul îngheață câțiva ani, iar când lucrările reiau, echipa pluridisciplinară angajată pornește cu un studiu istoric serios la bază. Șarpanta nou-construită redă geometria celei originale, reconstituind silueta clădirii, dar la interior folosește lemn lamelar care permite și câteva spații funcționale noi. Primăria revine pe Banu Manta în 2015.

Clădirea de pe Banu Manta nr. 9 trece aproape neobservată în circuitul turistic al orașului, înconjurată de fronturile de blocuri ridicate în anii '80 care îi complică lectura. Dar din acel context tot iese în evidență — turnul cu foișorul ascuțit, Pandelică în vârf, proporțiile unui edificiu gândit să reprezinte ceva.

Ce o face unică în peisajul administrativ al Bucureștiului este tocmai coerența ei. A fost gândită cu un singur scop și l-a păstrat, indiferent câte ori i s-a schimbat numele instituției din interior. Iar Pandelică veghează în continuare de la 56 de metri, cu scutul lui de tablă și o privire care a văzut regi, comisari și primari.

Citește și 10 străzi din Sectorul 1 din București care au povești interesante