Un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii ale Bucureștiului interbelic, câștiga în jur de 850 de lei pe lună. O prostituată căutată, din aceeași perioadă, putea încasa mai mult decât dublul acestei sume într-o singură noapte bună. Un salariu lunar față de un câștig de câteva ore: asta arată, de fapt, cum funcționa economia „celei mai vechi meserii".

O piramidă de venituri, nu o sumă fixă

Prostituția interbelică nu avea un tarif unic, ci o structură de prețuri pe mai multe niveluri, în funcție de cine oferea serviciul și cui. La baza piramidei erau fetele „de mahala" din zone precum Crucea de Piatră, cu tarife accesibile oricui, între 200 și 300 de lei pe noapte. La celălalt capăt, cele mai căutate dame ajungeau, potrivit unei singure surse găsite, la 2.000 de lei pe noapte — sumă care depășea de peste două ori salariul lunar al unui mecanic de locomotivă. Cifra asta n-a fost confirmată încă dintr-o a doua sursă independentă, așa că o tratez ca plauzibilă, nu ca certă.

Un abonament lunar la o casă de toleranță costa, potrivit unui document de arhivă păstrat din epocă, 50 de lei, adică aproape două kilograme de carne de porc la prețul zilei. Abonamentul acoperea un anumit număr de „numere" (vizite), cu regula simplă că o noapte întreagă se socotea două numere, iar clienții fideli primeau reduceri. Pentru o întâlnire cu mai multe contacte și găzduire peste noapte, tariful se putea apropia de jumătate din salariul lunar al unui muncitor specializat.

Puse cap la cap, calculele epocii indică un câștig mediu de 7-8 salarii medii pe economie, lunar, pentru o prostituată înregistrată legal. Cifra e citată constant în presa vremii și reluată de istorici contemporani, deși metodologia exactă din spatele ei rămâne neclară, iar o singură sursă dă o cifră absolută diferită (7.500 lei/lună, pentru o perioadă ușor anterioară) fără să lămurească dacă cele două calcule sunt comparabile.

Unde se duceau, de fapt, banii

Cifrele brute ascund un detaliu esențial: banii nu rămâneau, în cea mai mare parte, la femeile care își asumau riscul. Fiecare casă de toleranță era condusă de o matroană, proprietara stabilimentului, numită uneori și „administratoră". Sursele confirmă calitativ că cea mai mare parte din încasări îi revenea ei, fără să dea însă o proporție exactă. Restul se ducea pe chirie și întreținere; pentru segmentul de lux, cel al caselor de rendez-vous, se adăuga adesea și costul unei protecții influente, fie polițist, fie personaj cu greutate în oraș.

Câteva femei reușeau totuși să acumuleze suficient cât să iasă din sistem. O muzeografă intervievată de România TV povestea, la rândul ei introducând informația cu „se spune că", despre femei care, după doi-trei ani de activitate intensă, ajungeau să-și cumpere un imobil și să se retragă într-o ocupație convențională. E o singură relatare, nesusținută încă de o sursă arhivistică independentă, așa că o tratez drept tradiție orală plauzibilă, nu fapt documentat. Pentru majoritatea femeilor, mobilitatea socială reală rămânea, cel mai probabil, excepția.

O industrie cu statistici oficiale

Ceea ce distinge acest fenomen de multe altele similare din alte epoci e gradul de evidență administrativă. Poliția Capitalei ținea o contabilitate a numărului de femei înregistrate: 243 în 1875, 354 în 1898, iar spre finalul anilor '30, 1.272 de prostituate cu condicuță, la care se adăugau 1.050 care practicau clandestin, fără nicio evidență. Piața legală, taxată și supravegheată, exista deci alături de una paralelă, complet informală: cei din interiorul sistemului reglementat plăteau taxe și controale medicale, cei din afara lui evitau costurile, dar și protecția pe care sistemul o oferea în schimb.

Citește și Crucea de Piatră, amorul interzis și bordelurile din Bucureștiul interbelic. „Fetițele dulci” citeau, știau limbi străine și aveau bune maniere

Fotografie realizată cu ajutorul AI