Într-o epocă în care orașele se conturau treptat, iar granițele lor erau mai degrabă reale decât simbolice, Bucureștiul era marcat de un șir de bariere ce stabileau limitele orașului și controlau fluxul oamenilor și al mărfurilor. Bariera Vergului, situată în estul orașului, în zona actualei Piețe Hurmuzachi, reprezintă un exemplu emblematic al modului în care vechiul oraș a crescut, s-a transformat și a integrat zonele considerate odinioară periferice. Pornind de la un punct vamal și ajungând azi la una dintre cele mai importante artere urbane – Bulevardul Ferdinand I – istoria Barierei Vergului este, de fapt, o lecție despre evoluția capitalei românești.

Originile barierei și rădăcinile Vechiului București

Bariera Vergului este atestată documentar încă din 1777, perioadă în care orașul încă se afla într-o etapă premodernă de dezvoltare. Denumirea provine, cel mai probabil, de la boierul Vergu Vartolomei, personaj apropiat de curtea lui Constantin Brâncoveanu, care deținea terenuri și proprietăți în zona ce avea să poarte numele său. 

Ca orice barieră din epocă, aceasta funcționa ca punct de colectare a taxelor vamale – așa-numitele „ocne” – percepute pentru mărfurile care intrau sau ieșeau din oraș. În același timp, ea marca trecerea dintre spațiul urban și terenurile mai sărace, dominate de câmpuri și mahalale.

Aceste bariere erau esențiale pentru economia epocii, deoarece controlau comerțul și contribuiau la bugetul orașului. Prin Bariera Vergului treceau zilnic căruțe ale negustorilor, animale, produse agricole și diverse mărfuri ce aprovizionau centrul. 

Pe măsură ce orașul se extindea, zona avea să capete o importanță crescândă, transformându-se dintr-un simplu punct de taxare într-o poartă vibrantă către Bucureștiul în plină modernizare.

Bariera – un spațiu viu al periferiei bucureștene

Timp de peste un secol, Bariera Vergului a reprezentat un univers în sine, plin de forfotă și activitate comercială. Aici se găseau hanuri, depozite, ateliere, dar și primele încercări de infrastructură publică modernă. Hanurile funcționau ca locuri de popas pentru călătorii obosiți, dar și ca puncte de întâlnire pentru negustori, căruțași și meșteșugari. Depozitele erau folosite pentru păstrarea cerealelor, băuturilor, materialelor de construcții și altor mărfuri necesare unui oraș în plină expansiune.

Pe măsură ce transportul public bucureștean începea să se dezvolte, Bariera Vergului devenea și capăt de linie pentru tramvaie și, mai târziu, troleibuze. Această funcție de nod de transport avea să contribuie la integrarea treptată a mahalalelor din est în structura urbană a capitalei. 

Deși considerată o zonă „pestriță”, lipsită de eleganța centralului orașului, mahalaua Vergului era fundamentală pentru economia locală. Aici funcționau mici piețe, ateliere, cârciumi și centre de schimb care animau viața cartierului și îl făceau indispensabil pentru comunitatea bucureșteană.

Drumul spre centru și începuturile modernizării urbane

Drumul care lega Bariera Vergului de centrul orașului era, în originile sale, o simplă uliță periferică. Cunoscut astăzi drept Calea Călărașilor, acest drum era inițial șerpuit, îngust și adaptat nevoilor unei lumi în care transportul se făcea cu trăsura sau pe jos. 

Evoluția orașului a impus însă modernizarea sa. Inspirat de modelul marilor bulevarde europene, Bucureștiul sfârșitului de secol XIX avea nevoie de artere largi, aerisite, capabile să susțină traficul în creștere și să ofere orașului o imagine occidentală.

În acest context, autoritățile au inițiat o amplă sistematizare, lărgind drumul, aliniind fațadele și stabilind un regim de înălțime unitar pentru clădiri. Procesul a durat mai mulți ani și a fost un simbol al ambiției Bucureștiului de a se moderniza și de a se alinia capitalelor occidentale. 

Noua arteră a fost denumită Bulevardul Ferdinand I, în onoarea viitorului rege, iar numele avea să rămână asociat bulevardului până astăzi, în ciuda transformărilor politice și urbanistice care au urmat.

Arhitectura bulevardului și clasa socială în ascensiune

Deși Bulevardul Ferdinand nu a atins opulența monumentală a Căii Victoriei sau dinamismul modernist al Bulevardului Magheru, el s-a remarcat printr-o arhitectură urbană de tranziție, un amestec de stiluri ce reflecta ascensiunea unei clase de mijloc variate: negustori, meșteșugari prosperi, funcționari și mici antreprenori. 

Clădirile construite pe bulevard în primele decenii ale secolului XX prezintă elemente eclectice, cu influențe neoclasice și art deco, conturând un peisaj armonios și coerent. Fațadele erau obligatoriu aliniate, iar clădirile trebuiau să respecte o înălțime uniformă, pentru a crea un aspect ordonat și modern. 

La etajele superioare se aflau locuințe, iar la parter – prăvălii, dispensare, mici birouri și cafenele. Bulevardul Ferdinand devenea astfel o arteră urbană completă, în care comerțul, locuirea și circulația coexistau într-un mod eficient și estetic.

Foișorul de Foc – simbol al zonei și turn de supraveghere

Un reper important al zonei este Foișorul de Foc, inaugurat în 1890 ca înlocuitor al vechiului Turn al Colței, demolat în procesul de modernizare a orașului. Foișorul era o construcție multifuncțională: servea ca punct de observație pentru pompieri, dar și ca sursă de apă presurizată pentru rețeaua de hidranți. Prin înălțimea sa dominantă, turnul supraveghea mare parte din vechiul oraș, oferind pompierilor un avantaj crucial în lupta cu incendiile – un risc major în Bucureștiul de altădată, construit preponderent din lemn.

Situat în apropierea Barierei Vergului, Foișorul de Foc a devenit rapid un simbol al zonei, un reper arhitectural și utilitar care marca intrarea în oraș. Astăzi, transformat în muzeu, el amintește de perioada în care securitatea orașului depindea de turnuri de observație și de vigilența pompierilor.

Bariera Vergului în perioada interbelică

În perioada interbelică, Bariera Vergului era un spațiu al contrastelor puternice: aici se întâlnea orașul modern, supranumit „Micul Paris”, cu lumea rurală și periferică a mahalalelor muncitorești. 

Tramvaiele întorceau în fața prăvăliilor, norii de praf se ridicau odată cu trecerea căruțelor, iar comercianții își strigau marfa. Era o zonă plină de energie, un loc în care diversitatea socială crea o atmosferă unică, surprinsă în scrieri, fotografii și memorii ale vremii.

Bulevardul Ferdinand era deja o arteră importantă, însă Bariera Vergului rămânea o margine a orașului, un punct de trecere pentru muncitori, agricultori, comercianți și călători. Aici se simțeau diferențele dintre centrul înstărit și periferia mai modestă, dar și dinamismul ce avea să definească Bucureștiul secolului XX.

Nodul de transport – tramvaie, troleibuze și legătura cu estul orașului

Până spre mijlocul secolului XX, Bariera Vergului continua să fie un nod de transport esențial. Aici ajungeau linii importante de tramvai, inclusiv celebra linie 19, una dintre cele mai folosite de locuitorii care făceau legătura între centrul orașului și zonele estice și sud-estice, precum Dudești și Vitan. Ulterior, troleibuzele au preluat o parte din traficul de călători, iar zona a devenit istoric legată de transportul public.

Această poziție strategică a contribuit la dezvoltarea districtului și la integrarea sa în țesutul urban. Pe lângă transport, în zonă au apărut primele blocuri de locuințe modeste, magazine și mici spații de producție, toate contribuind la transformarea treptată a periferiei într-un cartier al capitalei.

Transformările din comunism și sfârșitul barierei ca reper vizibil

A doua jumătate a secolului XX a adus schimbări majore în zona fostei bariere. Regimul comunist a sistematizat masiv partea de est a orașului, iar Bariera Vergului a fost aproape complet reconstruită odată cu dezvoltarea Pieței Muncii – denumirea oficială din perioada comunistă. 

Blocurile masive, spațiile largi, trecerile rutiere și noua rețea de transport au modificat radical peisajul. Totuși, în ciuda acestor transformări, Bulevardul Ferdinand și-a păstrat în mare parte structura inițială, rămânând una dintre cele mai importante artere istorice ale orașului.

Zona care fusese odinioară marginea Bucureștiului devenise acum o parte centrală a capitalei, iar Bariera Vergului, deși dispărută fizic, a supraviețuit în memoria colectivă și în studiile de urbanism drept un simbol al modului în care orașul și-a extins treptat limitele. 

Citește și: Pantelimon, cartierul bucureștean cu nume sfânt: de la refugiul ciumaților la singura zona din București cu acoperișurile blocurilor pictate