Bucureștiul a crescut actori cu profiluri atât de diferite, încât ideea unei „școli bucureștene” pare aproape comică. Pe aceeași hartă biografică încap severitatea lui Victor Rebengiuc, vocea inconfundabilă a lui Gheorghe Dinică, precizia aproape matematică a Irinei Petrescu și energia scenică a Maiei Morgenstern. Mai apare și cazul spectaculos al Elvirei Popescu, plecată din Capitală spre Paris și ajunsă una dintre marile vedete ale teatrului francez.

Criteriul selecției de față rămâne foarte strict: locul nașterii este Bucureștiul. Așadar, nume uriașe precum Amza Pellea, Toma Caragiu, Radu Beligan, Ștefan Iordache ori Marcel Iureș ies din ecuație prin simpla geografie a certificatului de naștere. Faima, în fond, se supune uneori unor reguli administrative surprinzător de reci.

Cei zece actori de mai jos acoperă peste un secol de teatru și film. Unii au devenit chipuri fundamentale ale cinematografiei românești. Alții au traversat granițele și au lucrat la Paris, Hollywood sau Londra. Toți au însă același punct de plecare biografic: Bucureștiul.

1. Victor Rebengiuc: de la Apostol Bologa la Ilie Moromete

Victor Rebengiuc s-a născut la București, la 10 februarie 1933, și a absolvit Institutul de Teatru în 1956, în clasa Aurei Buzescu și a lui Beate Fredanov. Din 1957, destinul său profesional s-a legat puternic de Teatrul Bulandra, iar cariera de film avea să-i ofere câteva dintre personajele fundamentale ale cinematografiei românești.

Unul dintre primele mari momente a venit odată cu Pădurea spânzuraților, filmul lui Liviu Ciulei din 1964, unde Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa. Pelicula avea să intre în istoria cinematografiei românești, iar Ciulei a primit la Cannes, în 1965, premiul pentru regie. Două decenii mai târziu, Stere Gulea îi încredința rolul lui Ilie Moromete în Moromeții. Pentru mulți spectatori, glasul lui Moromete a rămas de atunci glasul lui Rebengiuc, situație destul de complicată pentru orice cititor care încearcă să-și construiască singur personajul în cap.

Pe scenă, traseul său cuprinde spectacole precum Regele moare de Eugène Ionesco, unde l-a interpretat pe Bérenger întâiul, Toți fiii mei de Arthur Miller și Conul Leonida față cu reacțiunea de Caragiale. Rolul din Regele moare i-a adus Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal în 2018.

Filmografia merge mult dincolo de Moromete. Tănase Scatiu, Balanța, Niki Ardelean, colonel în rezervă, Medalia de onoare și Câinele japonez arată câteva etape ale unei cariere întinse pe șapte decenii. Una în fața căreia ne scoatem, cu respect, pălăria.

2. Gheorghe Dinică: băiatul din Giulești care făcea personajele periculoase să pară seducătoare

Gheorghe Dinică figurează în actele oficiale cu data nașterii 1 ianuarie 1934 și locul București. Copilăria și-a petrecut-o în Giulești, într-o zonă care avea atunci suficientă viață de stradă cât să ofere unui viitor actor o colecție zdravănă de chipuri, gesturi și feluri de a se exprima. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1961, la clasa Dinei Cocea.

Debutul profesionist a venit la Teatrul de Comedie, în Inspectorul de poliție de J.B. Priestley. Au urmat personaje importante în Troilus și Cresida, Rinocerii și Capul de rățoi. La Național, Dinică a fost Vladimir în Așteptându-l pe Godot, Nae Cațavencu în O scrisoare pierdută și Cadîr în Take, Ianke și Cadîr.

Cinematografia i-a adus o popularitate uriașă. Stănică Rațiu din Felix și Otilia, Lăscărică din Cu mâinile curate și Paraipan din Un comisar acuză au alimentat asocierea lui Dinică cu personaje aspre, alunecoase, uneori direct amenințătoare. Mai târziu, rolul prințului din Filantropica, filmul lui Nae Caranfil, i-a prezentat unei generații noi același mecanism actoricesc impecabil, construit dintr-o privire, o pauză și câteva cuvinte rostite exact cât trebuie. TNB consemnează peste 80 de apariții în filme și seriale.

Dinică putea transforma o simplă intrare în cadru într-un mic eveniment. Decorul continua să existe, firește, însă atenția sălii își muta imediat domiciliul.

3. Marin Moraru: arta de a face enorm dintr-un gest minuscul

Marin Moraru s-a născut la București la 31 ianuarie 1937. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1961, tot la clasa Dinei Cocea, aceeași promoție cu Gheorghe Dinică. Examenul său de absolvire includea rolul Agamiță Dandanache din O scrisoare pierdută, un început potrivit pentru un actor care avea să transforme comicul de caracter într-o specialitate de mare finețe.

A trecut prin Teatrul Tineretului și Teatrul de Comedie, apoi prin Bulandra și Teatrul Național. La TNB l-a jucat pe Farfuridi în O scrisoare pierdută, pe Estragon în Așteptându-l pe Godot, pe Ianache Duduleanu în Gaițele și pe Take în Take, Ianke și Cadîr.

Pe ecran, Moraru apare în Haiducii, Actorul și sălbaticii, Faleze de nisip și Cuibul de viespi. În Operațiunea Monstrul joacă rolul lui Corneliu, într-o distribuție devenită aproape mitologică pentru comedia românească.

Secretul efectului său comic stătea adesea în economie. O sprânceană ridicată cu doi milimetri putea produce rezultate pentru care alți interpreți ar fi consumat jumătate de pagină de replici și o piesă de mobilier.

4. George Constantin: actorul care a picat primul examen și a revenit

George Constantin s-a născut la București la 3 mai 1933. Povestea intrării sale în profesie oferă un episod splendid pentru oricine tratează un examen ratat ca verdict cosmic. În 1951 a încercat admiterea la secția de teatru a IATC și a fost respins. A intrat ulterior la cinematografie, iar un an mai târziu s-a prezentat iar în fața comisiei pentru actorie și a fost admis.

Cariera sa s-a legat în special de Teatrul Nottara, unde a construit o reputație de actor dramatic de mare forță. În cinema, rolul Procurorului din Reconstituirea lui Lucian Pintilie rămâne unul dintre repere. Filmul, realizat în 1968 și lansat în 1970, urmărește transformarea unei aparent banale reconstituiri milițienești într-o tragedie. George Constantin stă în centrul mecanismului autorității, cu o interpretare de o răceală care apasă filmul până la final.

Au urmat roluri în Cu mâinile curate, Ultimul cartuș, Bietul Ioanide, Cuibul de viespi și Cel mai iubit dintre pământeni. Ultimul său film a fost O vară de neuitat al lui Lucian Pintilie, realizat în 1994.

George Constantin s-a stins în aprilie 1994. Fiul său, Mihai Constantin, a continuat profesia, transformând familia Constantin într-un mic capitol separat al teatrului românesc.

5. Ion Caramitru: Shakespeare, „Liceenii” și o carieră care a trecut prin multe lumi

Ion Caramitru s-a născut la București la 9 martie 1942. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1964, iar în același an a debutat la Teatrul Național în rolul titular din Eminescu de Mircea Ștefănescu.

Shakespeare ocupă o parte consistentă din biografia sa scenică. A fost Romeo în Romeo și Julieta, Prospero în Furtuna, Macbeth și Shylock în Neguțătorul din Veneția. Spre finalul carierei, publicul TNB îl vedea și în Dineu cu proști, unde îl interpreta pe Pierre.

Pentru spectatorii crescuți cu filmele anilor ’80, Caramitru rămâne și profesorul Socrate din Declarație de dragoste și Liceenii. Cariera internațională a adăugat apariții în Citizen X, Mission: Impossible și Amen.. În producția hollywoodiană Mission: Impossible din 1996, cu Tom Cruise, Caramitru apare în rolul lui Zozimov.

Biografia lui depășește actoria. A condus Teatrul Național din București din 2005 până în 2021 și a fost președinte UNITER din 1990. Pentru o singură viață profesională, agenda pare aproape indecent de încărcată.

6. Irina Petrescu: eleganța cerebrală a cinema-ului românesc

Irina Petrescu s-a născut la București la 19 iunie 1941. Drumul ei spre actorie a pornit aproape… cinematografic. Intrase la Facultatea de Filologie, iar regizorul Savel Stiopul a remarcat-o într-un restaurant și a chemat-o la probe pentru un film. Proiectul respectiv a rămas pe drum, însă întâlnirea a orientat-o către Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvit în 1963.

A debutat la Bulandra în Noaptea e un sfetnic bun, spectacol regizat de Radu Penciulescu. Pe aceeași scenă a jucat apoi în Leonce și Lena și în A douăsprezecea noapte, ambele legate de regia lui Liviu Ciulei. Mai târziu a apărut în Sfârșit de partidă de Samuel Beckett, montat de Alexandru Tocilescu.

În cinema, chipul Irinei Petrescu a devenit unul dintre simbolurile modernității urbane românești din anii ’60 și ’70. Duminică la ora 6, realizat de Lucian Pintilie, ocupă un loc central în filmografia ei, alături de Răutăciosul adolescent și alte producții ale perioadei.

Avea o prezență care funcționa perfect în prim-plan. Camera putea rămâne liniștită, iar expresia făcea restul treburilor administrative.

7. Maia Morgenstern: de la Medeea lui Andrei Șerban la Maria lui Mel Gibson

Maia Morgenstern s-a născut la București la 1 mai 1962 și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1985, la clasa lui Dem Rădulescu. Cariera teatrală a explodat la începutul anilor ’90, când a jucat Medeea în celebra Trilogie antică montată de Andrei Șerban. Rolul i-a adus Premiul UNITER.

Au urmat Viola din Noaptea regilor, Ranevskaia din Livada de vișini și Haya din Ghetto. La TNB a interpretat-o ulterior pe Ecaterina cea Mare, apoi pe Klara Zachanassian în Vizita bătrânei doamne.

Cinematograful i-a oferit două borne internaționale foarte diferite. În Balanța lui Lucian Pintilie, Maia Morgenstern este Nela, rol pentru care a obținut recunoaștere europeană importantă. În 2004 a interpretat-o pe Maria, mama lui Iisus, în The Passion of the Christ, filmul regizat de Mel Gibson.

Din 2012 până în 2025 a condus Teatrul Evreiesc de Stat, după care s-a pensionat. Între Shakespeare, Vișniec și Hollywood, traseul ei profesional seamănă cu un program de festival alcătuit de un curator care s-a hotărât să folosească toate sălile disponibile.

8. Oana Pellea: o carieră construită sub un nume celebru și purtată pe propriul drum

Oana Pellea s-a născut la București la 29 ianuarie 1962, fiica Domnicăi Pellea și a lui Amza Pellea. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1984, la clasa Sandei Manu. Primii ani de scenă i-a petrecut la Teatrul din Piatra Neamț, iar din 1987 a devenit actriță a Teatrului Bulandra.

La Bulandra a jucat Mașa din Trei surori, Catarina din Îmblânzirea scorpiei și personaje din montări precum Iulius Cezar ori Mephisto. Cariera ei teatrală a circulat intens prin festivaluri internaționale, iar activitatea de după 1999 s-a desfășurat în mare parte în regim independent.

Cinematografia internațională i-a oferit o apariție într-un film uriaș al anilor 2000, Children of Men, regizat de Alfonso Cuarón, unde joacă alături de Clive Owen și Julianne Moore. Au urmat producția britanică I Really Hate My Job și filmul Bibliothèque Pascal.

În ultimii ani, Oana Pellea a adăugat și regia traseului său artistic, montând și interpretând one-woman-show-ul Evadarea tăcută, bazat pe memoriile Lenei Constante, la TNB.

9. Medeea Marinescu – actrița care a intrat în cinema la trei ani

Medeea Marinescu s-a născut la București la 27 mai 1974, într-o familie legată direct de cinematografie. Tatăl ei, Ion Marinescu, era operator de film, iar mama, Violeta Marinescu, lucra ca machieuză. Contactul cu platourile a venit repede. Foarte repede, de fapt. La trei ani apărea deja în Iarna bobocilor.

La șase ani a interpretat-o pe Mirabela în filmul Maria, Mirabela al lui Ion Popescu-Gopo. Pentru generațiile care au crescut cu filmul, imaginea fetiței a rămas atât de puternică, încât cariera adultă a actriței a avut de depășit una dintre cele mai redutabile adversare posibile: propria copilărie cinematografică.

Medeea Marinescu a absolvit Academia de Teatru și Film în 1996, la clasa lui Florin Zamfirescu. A lucrat apoi constant în teatru, inclusiv la TNB, unde repertoriul său recent cuprinde Perplex, Bolta cerească și Opera de trei parale.

În cinematografia franceză a apărut în Je vous trouve très beau, alături de Michel Blanc, iar în România a jucat în producții precum 03.ByPass și Zavera.

10. Elvira Popescu: bucureșteanca devenită „Notre Dame du Théâtre” la Paris

Povestea Elvirei Popescu începe la București, unde s-a născut în mai 1894, potrivit Radio România Cultural; unele surse biografice dau anul 1896, diferență provenită din documentările istorice divergente. Cert rămâne locul nașterii, Bucureștiul. A studiat la Conservatorul de Artă Dramatică și a avut profesori precum Aristizza Romanescu și C.I. Nottara.

La numai 16 ani apărea pe scena Teatrului Național în Înșir-te mărgărite de Victor Eftimiu. Curând avea să interpreteze rolul Tofanei din Patima roșie de Mihail Sorbul. A condus Teatrul Excelsior și a participat la fondarea Teatrului Mic, semn că instinctul managerial venise la pachet cu cel scenic.

Momentul decisiv apare odată cu plecarea la Paris. Acolo devine Elvire Popesco și ajunge una dintre vedetele teatrului bulevardier francez. Louis Verneuil scrie pentru ea, iar Ma cousine de Varsovie îi aduce un succes enorm. Mai târziu joacă în Tovaritch și La Mamma, iar cariera ei franceză se întinde timp de decenii. Publicul și presa pariziană îi atașează supranumele „Notre Dame du Théâtre”.

A avut și o carieră cinematografică, cu apariții în Austerlitz de Abel Gance și Plein Soleil de René Clément. În 1993 a devenit membru de onoare din străinătate al Academiei Române. La Paris, o sală a Théâtre Marigny îi poartă numele, iar la București Cinema Elvire Popesco al Institutului Francez păstrează aceeași memorie.

Bucureștiul din spatele cortinei

Privite împreună, cele zece biografii spun și câte ceva despre Capitală. Bucureștiul apare când drept oraș al teatrelor de repertoriu, când drept pepinieră cinematografică și, în cazul Elvirei Popescu, drept punct de lansare spre Paris. Generațiile se schimbă, instituțiile își schimbă numele, iar camerele de filmat devin din ce în ce mai mici. Actoria rămâne aceeași meserie imposibil de ascuns atunci când întâlnește interpretul potrivit.

Partea cea mai frumoasă a poveștii este că un singur oraș a oferit punctul de plecare pentru zece cariere care seamănă foarte puțin între ele. Din fericire pentru teatru, uniformitatea a rămas pe seama costumelor de figurație.

Citește și: Starurile Bucureștiului Interbelic: Elvira Popescu, actrița care a jucat la Hollywood cu Alain Delon și Claudia Cardinale