Bucureștiul își povestește trecutul cu multă plăcere prin biserici, hanuri, palate sau cafenele, vorbind despre câte un boier care și-a cheltuit averea într-un fel suficient de spectaculos încât să merite o placă memorială. Orașul păstrează însă și o istorie musulmană care rămâne, în schimb, aproape invizibilă. Și totuși, prin Capitală au trecut negustori turci încă din vremea în care Bucureștiul abia învăța să fie oraș: aici au trăit militari și meseriași otomani, s-au băut cafele după moda Istanbulului, a existat un mic lăcaș de rugăciune pomenit de celebrul călător Evliya Çelebi, iar în 1906 regele Carol I a ridicat o moschee chiar în mijlocul marelui său parc jubiliar.

Formula seducătoare cu „500 de ani de comunitate musulmană continuă” merge ceva mai repede decât documentele. Sursele istorice susțin foarte bine o prezență musulmană documentată în București de aproximativ cinci secole, cu perioade de intensitate diferită. O comunitate stabilă, organizată instituțional și vizibilă prin propriile lăcașuri capătă contur mult mai târziu. Cercetările asupra Țării Românești arată tocmai particularitatea zonei: legături politice și comerciale foarte puternice cu Imperiul Otoman, alături de o așezare musulmană relativ redusă față de provinciile administrate direct de Istanbul.

Dar de aici începe partea interesantă, fiindcă Bucureștiul a trăit secole întregi cu Orientul lângă el, prin el și uneori în el, iar urmele au rămas mult mai adânci decât lasă să se înțeleagă imaginea convenabilă a unui „Mic Paris” apărut parcă direct dintre joben și croissant.

Prima urmă duce spre un negustor turc din secolul al XVI-lea

Una dintre cele mai timpurii dovezi vine din lumea comerțului. Un document de la începutul secolului al XVI-lea vorbește despre sosirea la București a unui negustor turc cu marfă bogată, într-un context în care domnii munteni încurajau schimburile cu Brașovul și cu lumea otomană. Cercetările asupra rutelor comerciale sud-est europene confirmă prezența negustorilor otomani în Țara Românească încă din epoca modernă timpurie.

Cu alte cuvinte, musulmanul apare în documentele bucureștene înaintea bulevardelor, înaintea fanarioților și cu vreo trei secole înainte ca orașul să înceapă să-și exerseze franceza.

Relația cu Imperiul Otoman avea o formă aparte. Țara Românească se afla sub suzeranitate otomană, păstrându-și propria administrație și structurile politice locale. Așa se explică o situație care poate părea surprinzătoare astăzi. Moldova și Țara Românească au rămas, vreme îndelungată, aproape lipsite de marile semne arhitecturale ale Islamului întâlnite în teritorii otomane precum Bosnia, Bulgaria ori Albania. Istoricul Michał Wasiucionek arată că absența moscheilor monumentale ținea în bună măsură de densitatea redusă a așezării musulmane și de mecanismele politice locale, în locul unei presupuse interdicții absolute prevăzute printr-un tratat.

Bucureștiul devenise astfel un oraș profund conectat la lumea otomană, dar cu foarte puține clădiri islamice.

Evliya Çelebi și mica moschee pe care Bucureștiul a pierdut-o

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea intră în scenă unul dintre cei mai fermecători croniciari ai lumii otomane, Evliya Çelebi. Călător neobosit și povestitor cu o imaginație care uneori îi făcea pe istorici să ridice discret o sprânceană, Evliya rămâne totuși o sursă esențială pentru geografia urbană a epocii.

Evliya Çelebi

Descriind Bucureștiul, el amintește un han destinat musulmanilor și un mic spațiu de rugăciune. Enciclopedia Islamului publicată de Türkiye Diyanet Vakfı redă informația despre un caravanserai cu aproximativ 50 de încăperi, amplasat în apropierea Dâmboviței, unde exista și o moschee, alături de câteva morminte.

Cercetările moderne vorbesc despre un mescid, adică un lăcaș musulman de dimensiuni reduse, destinat rugăciunii. Istoricul Viorel Achim și cercetările dedicate comunităților musulmane din Țara Românească indică existența unei prezențe discrete formate din comercianți, funcționari și alte categorii de supuși otomani.

Așadar, Bucureștiul secolului al XVII-lea oferea deja o infrastructură minimă pentru musulmanii aflați temporar sau pentru perioade mai lungi în oraș. Dacă minaretul spectaculos lipsea din peisaj, covorul pentru rugăciune își găsea totuși locul.

În secolul al XVIII-lea, turcii făceau deja afaceri serioase în București

Secolul fanariot aduce o intensificare spectaculoasă a legăturilor cu Istanbulul. Moda, gastronomia, comerțul și eticheta socială ale elitei bucureștene respirau aer levantin. Cafelele, șerbeturile și tutunul intrau în ritualul cotidian al celor cu pungă suficient de sănătoasă, iar hainele și obiectele de lux ajungeau pe piața locală prin rețele comerciale întinse prin Imperiul Otoman.

Un detaliu excelent pentru dimensiunea fenomenului apare într-un studiu despre circulația produselor otomane în Principatele Române. Episcopul catolic Antonio Becich nota, în 1745, prezența a aproximativ 500 de negustori turci în București.

Bucureștiul avea în acea perioadă câteva zeci de mii de locuitori. Cinci sute de comercianți veniți din lumea otomană reprezentau o apariție suficient de consistentă încât să influențeze străzile comerciale, obiceiurile de consum și conversația urbană.

Alte cercetări pomenesc despre sute de yamaci, militari asociați garnizoanelor dunărene care practicau simultan diverse meserii și activități comerciale. Unii administrau hanuri, alții vindeau produse alimentare ori lucrau ca meșteșugari. Autoritățile locale încercau periodic să limiteze numărul lor, mai ales când conflictele comerciale începeau să devină prea pitorești pentru gustul administrației.

Bucureștiul oriental, adesea redus în imaginarul de azi la câteva cafele și cuvinte împrumutate din turcă, avea oameni concreți în spatele influenței.

De ce Bucureștiul „otoman” avea atât de puține moschei

E paradoxal, fiindcă orașul putea avea sute de comercianți musulmani și o cultură urbană puternic influențată de Istanbul, în timp ce geografia religioasă rămânea dominată covârșitor de biserici creștine.

Bucureștiul făcea parte din sistemul politic și economic otoman fără statutul unei provincii otomane obișnuite. Elitele locale își păstrau controlul asupra pământului și instituțiilor. Cercetările istorice recente leagă tocmai de această structură apariția redusă a așezărilor musulmane permanente. Fără cartiere musulmane numeroase, lipsea impulsul care producea în alte orașe balcanice marile moschei comunitare.

Existau militari otomani în anumite perioade, negustori, slujbași și chiar mici grupuri musulmane locale. Studiile pomenesc, spre exemplu, comunități de romi musulmani în Țara Românească.

Secolul al XIX-lea schimbă apoi radical orientarea orașului. După Regulamentul Organic și mai ales după 1859, Bucureștiul începe o accelerată europenizare instituțională și arhitecturală. Influența franceză devine obsesie urbană, iar vechiul strat levantin intră încet în decorul considerat desuet.

Parisul câștiga bătălia imaginii iar Istanbulul rămânea în vocabular, în bucătărie și în câteva gesturi cotidiene.

Musulmanii veniți din Dobrogea și apariția unei comunități stabile

După Războiul de Independență și intrarea Dobrogei în componența României, legătura Bucureștiului cu populația musulmană capătă o formă nouă. Institutul Cultural Român citează cercetări potrivit cărora, după 1878, câteva sute de musulmani vorbitori de limbă turcă au ajuns în Capitală din Dobrogea, inclusiv din zona Mangaliei, stabilindu-se în partea sudică a orașului.

De aici înainte, povestea unei comunități bucureștene stabile devine mult mai ușor de urmărit documentar.

România avea între timp o populație musulmană importantă în Dobrogea, formată în special din turci și tătari. Cultul Musulman a fost organizat instituțional după 1877, iar statul român a integrat comunitățile islamice într-un sistem oficial de recunoaștere religioasă. Secretariatul de Stat pentru Culte consemnează tradiția islamică din România, dezvoltarea comunităților din Dobrogea și existența unei comunități organizate la București.

Însă momentul spectaculos urma să vină în 1906.

Carol I ridică prima mare moschee a Capitalei

Moscheea din Parcul Carol, ridicată în 1906 și demolată ulterior fa finalul anilor 50 / Imagine restaurată cu ajutorul AI

Expoziția Generală Română din 1906 trebuia să arate tot ce putea România după patruzeci de ani de domnie a lui Carol I. Pe Dealul Filaretului s-a construit practic un oraș efemer, cu pavilioane, Arenele Romane, Palatul Artelor și o mulțime de edificii prin care statul își prezenta propria versiune festivă. Printre ele apărea Moscheea Carol-Hunchiar.

Institutul Național al Patrimoniului datează edificiul în 1906 și îl atribuie arhitectului și peisagistului francez Édouard Redont, autorul amenajării Parcului Carol. Moscheea fusese amplasată pe o insulă a lacului, ceea ce îi oferea o prezență surprinzător de teatrală într-un București care își descoperea pofta de expoziții universale.

Edificiul deservea comunitatea musulmană a Capitalei și avea totodată o evidentă funcție simbolică. Regele României, monarh creștin al unui stat care își câștigase independența față de Imperiul Otoman cu mai puțin de trei decenii înainte, oferea musulmanilor din Capitală un lăcaș oficial de rugăciune.

Moscheea demolată și reconstruită la Pieptănari

Decorul original a supraviețuit până la transformările comuniste din Parcul Carol, rebotezat atunci Parcul Libertății. În 1959-1960, reorganizarea zonei în jurul monumentului dedicat liderilor comuniști a afectat vechea moschee.

Moscheea Carol-Hunchiar

Institutul Național al Patrimoniului consemnează demolarea edificiului din amplasamentul inițial și reconstruirea lui, în 1960, pe strada Constantin Mănescu, lângă zona Pieptănari, aproape de actuala Piață Eroii Revoluției.

Este moscheea pe care Bucureștiul o are și astăzi sub numele de Carol-Hunchiar sau Geamia de la Pieptănari.

Clădirea spune, prin simpla existență, o poveste extraordinară despre secolul XX românesc. A fost construită într-o monarhie, demolată într-un regim comunist și recompusă la câteva străzi distanță, iar rugăciunea a continuat între timp.

Până la prăbușirea regimului comunist, ea a reprezentat principalul lăcaș islamic al Capitalei. Ghidul de arhitectură eclezială elaborat sub egida Ordinului Arhitecților din România indică apoi schimbarea majoră produsă după 1989, când au apărut comunități musulmane formate în bună parte din studenți și imigranți proveniți din Orientul Mijlociu și din alte regiuni ale lumii islamice.

Crângași, 1994: o moschee construită de noua comunitate

După Revoluție, harta islamului bucureștean se schimbă repede. Studenții străini, oameni de afaceri și familiile stabilite în România formează organizații și centre culturale proprii. Momentul cel mai important apare în Crângași.

Moscheea Ar-Rahman

Moscheea Ar-Rahman, aflată în cadrul Centrului Cultural Islamic Semiluna, își are începuturile la începutul anilor 1990. Ghidul OAR plasează apariția ei în 1994 și o leagă de inițiativa studenților musulmani străini. Alte surse ale comunității indică începerea construcției în 1993 și dezvoltarea ulterioară a complexului.

Diferența față de 1906 e importantă: Carol-Hunchiar fusese creată prin inițiativa statului român, în vreme ce Ar-Rahman s-a născut din interiorul unei comunități musulmane urbane aflate în expansiune.

În prezent, moscheea funcționează zilnic și găzduiește inclusiv rugăciunea de vineri. Site-ul propriu al comunității o prezintă drept spațiu de rugăciune și viață comunitară pe strada Munții Gurghiului.

Bucureștiul are astăzi o întreagă geografie islamică

Imaginea unei singure moschei ascunse lângă Bellu aparține deja trecutului. Un studiu recent realizat pentru documentațiile urbanistice ale Primăriei Municipiului București inventariază mai multe spații musulmane active în Capitală, printre care Moscheea Carol-Hunchiar, Ar-Rahman, Al Quds de pe strada Fabrica de Gheață și centre islamice în zona Colentina.

Ghidul OAR arăta că, în jurul anului 2015, în București ar fi existat aproximativ nouă case de rugăciune sau moschei aparținând diverselor comunități, cifra exactă fiind dificil de stabilit deoarece o parte funcționează prin fundații și asociații independente de rețeaua administrată direct de Muftiat.

Există o diferență esențială între București și Dobrogea: islamul dobrogean este legat în mare măsură de comunitățile istorice turcă și tătară, în vreme ce islamul bucureștean contemporan are o compoziție mult mai cosmopolită, rezultat al migrației, studiilor universitare și mobilității economice de după 1989.

Orașul a trecut astfel de la negustorul otoman aflat temporar la han la medicul sirian stabilit aici, studentul venit dintr-o familie musulmană și bucureșteanul de origine turcă sau tătară ajuns la a treia generație în Capitală. Biografiile diferă, iar sala de rugăciune îi aduce în același spațiu.

Câți musulmani trăiesc astăzi în București

Recensământul din 2021 a înregistrat 8.015 persoane care s-au declarat musulmane în municipiul București. Datele definitive INS consemnează în întreaga Românie 58.347 de persoane de religie musulmană.

Sunt cifre relative, fiindcă pentru aproximativ 471.000 de locuitori ai Capitalei informația privind religia apare drept indisponibilă în baza recensământului, deoarece apartenența religioasă se declară voluntar. Prin urmare, cei 8.015 reprezintă persoanele înregistrate explicit ca musulmane, în locul unei estimări complete a tuturor celor care practică islamul sau provin din familii musulmane.

Studii academice din anii anteriori au estimat comunitatea musulmană bucureșteană la aproximativ 10.000 de persoane. Diferențele țin de metodologie și de faptul că o populație urbană mobilă intră greu în sertarele ordonate ale statisticii.

Moscheea care a stârnit dezbaterea națională

În 2015, vizibilitatea musulmanilor din București a intrat brusc în centrul dezbaterii publice. Guvernul României a acordat Muftiatului drept de folosință asupra unui teren de 11.295 de metri pătrați din Bulevardul Expoziției pentru realizarea unei moschei și a unui centru cultural. Documentația oficială menționa solicitări mai vechi ale Cultului Musulman pentru un asemenea spațiu.

Proiectul a provocat reacții politice și dispute publice legate de dimensiunea clădirii, finanțare și relația cu Turcia. În 2018, Muftiatul a renunțat la investiție și a returnat terenul statului. Muftiul Iusuf Murat a indicat lipsa resurselor financiare drept motiv al abandonării proiectului.

Episodul spune destul de mult despre distanța dintre realitatea cotidiană și percepția publică. Comunitatea musulmană trăia de multă vreme în București, avea lăcașuri de rugăciune și organizații proprii, iar o mare parte a orașului a descoperit subiectul abia când a apărut perspectiva unei clădiri mari pe Bulevardul Expoziției.

O istorie care începe cu mult înainte de prima moschee

Povestea musulmană a Bucureștiului merită, așadar, o formulare ceva mai exactă decât legenda comodă a celor „500 de ani de comunitate continuă”.

Există aproape cinci secole de prezențe musulmane documentate, pornind de la negustorii otomani ai secolului al XVI-lea și ajungând la miile de credincioși musulmani ai Bucureștiului contemporan. Între cele două capete apar perioade foarte diferite: comercianți veniți temporar, militari, mici grupuri stabile, musulmani dobrogeni mutați în Capitală, apoi o comunitate instituționalizată și, după 1989, o lume islamică bucureșteană mult mai cosmopolită.

Moscheile spun și ele povestea în miniatură. Un mescid pomenit în epoca lui Evliya Çelebi dispare din peisaj. Carol I construiește în 1906 prima moschee reprezentativă a orașului. Regimul comunist o mută. După 1989 apare Ar-Rahman, iar în jurul ei se dezvoltă o rețea de centre și case de rugăciune.

Bucureștiul rămâne, ca de obicei, mult mai complicat decât fotografia oficială pe care și-o face singur. Sub stratul francez al centrului și sub nostalgia interbelică stă un oraș care a privit vreme de secole spre Istanbul, a negociat cu oamenii lui, a cumpărat de la ei, a împrumutat gusturi, cuvinte și obiceiuri și a găzduit credincioși musulmani cu mult înainte ca primul minaret modern să apară în fotografiile Capitalei.

Citește și: Bucureștiul miracolelor: biserici cunoscute pentru ajutorul pe care credincioșii spun că l-au primit