Bucureștiul interbelic este adesea evocat ca un oraș al eleganței, al cafenelelor pline de intelectuali și artiști, al arhitecturii care i-a adus supranumele de „Micul Paris”. Însă, dincolo de această imagine rafinată, străzile Capitalei ascundeau și un univers mai puțin strălucitor: mahalalele sărace, cartierele marginalizate și lumea interlopă aflată la începuturile sale. În acest context și-au făcut apariția primii „bandiți celebri” ai orașului, figuri care au rămas în memoria colectivă prin teroarea pe care au răspândit-o. Doi dintre aceștia erau Nicolae Purcică, poreclit Nae Chioru, și Gică Cioc, zis și Balaurul.

Bucureștiul interbelic, un oraș cu două fețe

Anii ’20 și ’30 au reprezentat pentru Capitală o perioadă de creștere economică și culturală. În centrul orașului se ridicau clădiri moderne, magazine elegante și teatre pline de spectatori, iar elitele frecventau cafenelele luxoase de pe Calea Victoriei. Totuși, la periferie, imaginea era complet diferită.

Cartiere precum Ferentari, Rahova sau mahalalele din jurul Gării de Nord adunau săraci, șomeri, cerșetori și oameni marginalizați de un sistem social care nu reușea să integreze noile valuri de populație.

Din această lume a lipsurilor s-au ridicat primele găști organizate, formate din indivizi care își câștigau existența prin furturi, șantaj și tâlhării. Ei au devenit repede cunoscuți în rândul bucureștenilor, iar poveștile despre ei circulau din gură în gură, amestecând realitatea cu legenda.

Nae Chioru și începuturile crimei organizate

Nicolae Purcică, cunoscut de toată lumea drept Nae Chioru, provenea dintr-un mediu sărac și lipsit de perspective. Lipsa de educație și dorința de câștig rapid l-au împins spre viața interlopă. Încă din tinerețe s-a remarcat prin cruzimea cu care ataca trecătorii, jefuind fără ezitare și ucigând atunci când era nevoie.

Numele lui a devenit sinonim cu frica pe străzile Bucureștiului interbelic. Se spunea că Nae Chioru își controla teritoriul cu mână de fier și că era capabil să-și înfricoșeze până și propriii complici. Pentru oamenii simpli, întâlnirea cu el putea însemna o condamnare la moarte, doar pentru câțiva bani sau un ceas de buzunar.

Balaurul, un interlop condus de instincte violente

Dacă Nae Chioru era temut pentru cruzimea sa, Gică Cioc, poreclit Balaurul, impresiona prin forța brută și agresivitatea sa. Descris de contemporani ca un om dominat de impulsuri violente și de o sete permanentă de putere, Balaurul a reușit să creeze în jurul său o adevărată rețea de complici.

Împreună cu Nae Chioru, a pus bazele unei grupări care opera tâlhării de o brutalitate ieșită din comun. Victimele erau atacate pe străzile întunecate, în cartierele mărginașe sau chiar în plină zi, iar uneori asasinatele erau justificate doar prin dorința de a-și impune autoritatea. În scurt timp, cei doi au devenit cunoscuți nu doar în Capitală, ci și în alte orașe mari ale țării.

Mitul „haiducilor urbani” și realitatea sângeroasă

Așa cum în veacul al XIX-lea existaseră povești despre haiduci care jefuiau bogații pentru a ajuta săracii, și în perioada interbelică au circulat legende despre presupuse „gesturi de generozitate” ale lui Nae Chioru sau Balaurul. În realitate, însă, acești interlopi nu aveau nimic din noblețea haiducilor.

Faptele lor erau motivate exclusiv de setea de câștig și de dorința de control asupra cartierelor sărace. Dacă uneori aruncau câteva monede săracilor din Ferentari, gesturile erau mai degrabă strategii de intimidare, pentru a-și asigura protecția și tăcerea comunității.

Ferentari, „cuibul” interlopilor

După al Doilea Război Mondial, Ferentari a devenit locul unde sărăcia atinsese cote dramatice. Aici se adunau cei fără loc de muncă, cerșetorii, dar și indivizii dornici să profite de haosul vremurilor. Pentru autoritățile comuniste aflate la început de drum, acest cartier era o adevărată problemă, însă resursele de control erau limitate.

În acest mediu au prosperat Nae Chioru și Balaurul. Ei își stabileau cartierul general în crâșme obscure și foloseau teroarea ca mijloc de dominație.

Deși regimul comunist promova egalitatea socială, indivizi ca aceștia erau fie arestați și trimiși la închisoare, fie, în anumite cazuri, folosiți pentru misiuni la limita legalității.

Miliția și comisarul Alimănescu

Faima celor doi interlopi a ajuns și la urechile autorităților, iar după 1947 dosarele lor erau bine cunoscute în întreg aparatul milițienesc.

Singurul care părea capabil să le facă față era comisarul Eugen Alimănescu, un ofițer de temut al vremii, renumit pentru metodele sale dure și eficiența cu care destructura bandele de tâlhari.

Alimănescu a încercat ani la rând să-i captureze pe Nae Chioru și Balaurul, însă aceștia reușeau mereu să se ascundă, mutându-și taberele sau beneficiind de sprijinul unor complici influenți. La un moment dat, Nae Chioru chiar își mutase centrul de comandă la Oradea, încercând să scape de vigilența forțelor de ordine din București.

Rivalitatea cu Sandu Moise, poreclit „Hitler”

Pe lângă miliție, Balaurul mai avea un dușman de temut: Sandu Moise, cunoscut în lumea interlopă sub porecla de Hitler. Rivalitatea dintre cei doi s-a amplificat pe fondul geloziei. Se spune că Balaurul aflase că fosta sa iubită se afla alături de Sandu Moise și a jurat să se răzbune.

Această gelozie avea să-i fie fatală. În noaptea de Revelion, Balaurul și oamenii săi au decis să-l elimine pe Hitler pentru a prelua și operațiunile acestuia. În același timp, comisarul Alimănescu pregătea o descindere în locul unde Moise se afla, însă planurile au fost date peste cap de acțiunea bandei.

Noaptea sângeroasă de Revelion

Atacul bandei lui Balaurul s-a transformat într-un adevărat măcel. Gloanțele au început să curgă, iar haosul s-a întins în doar câteva clipe. Sandu Moise, fosta iubită și Balaurul însuși au căzut sub rafalele armelor. Scena a rămas în memoria epocii ca una dintre cele mai violente confruntări interlope din Bucureștiul interbelic.

Moartea lui Balaurul a însemnat, pentru moment, sfârșitul unei ere a terorii, însă poveștile despre cruzimea și puterea lui au continuat să circule mult timp.

În paralel, Nae Chioru a reușit să-și prelungească activitatea interlopă pentru o vreme, dar presiunea autorităților și lipsa de sprijin i-au limitat influența.

Moștenirea lăsată de primii interlopi

Istoria lui Nae Chioru și a lui Balaurul arată că fenomenul interlop nu este o invenție a perioadei postcomuniste. Încă din anii ’20 și ’30, Bucureștiul cunoștea forme de crimă organizată, alimentate de sărăcie, lipsa de oportunități și un sistem de justiție încă nepregătit să facă față unor asemenea provocări.

Deși figura lor a fost adesea învăluită de legende și mituri urbane, realitatea este că cei doi au răspândit teroare și nesiguranță. Pentru mulți bucureșteni ai acelor vremuri, simpla menționare a numelui Nae Chioru sau Balaurul era suficientă pentru a provoca teamă.

Bucureștiul interbelic a avut două fețe: una luminoasă, a clădirilor elegante și a vieții culturale efervescente, și una întunecată, a mahalalelor sărace unde s-au format primele găști interlope. 

Nae Chioru și Balaurul au fost printre cei mai temuți reprezentanți ai acestei lumi paralele, iar poveștile lor ilustrează cum teroarea, crima și rivalitățile personale au modelat începuturile crimei organizate din Capitală.

Astăzi, când se vorbește despre lumea interlopă contemporană, merită amintit că rădăcinile acestui fenomen sunt adânc înfipte în istoria orașului. Povestea lui Nae Chioru și a Balaurului ne arată nu doar cum arăta Bucureștiul interbelic, ci și cât de subțire era linia dintre eleganța „Micului Paris” și violența sângeroasă a mahalalelor.

Vezi și: Istoria gangsterului Gică Cioc, ”Balaurul” din Ferentari care a terorizat bucureștenii în anii '40