În timpul călătoriilor sale în Occident, marele cărturar și umanist Constantin Cantacuzino a fost profund inspirat de sistemele educaționale europene și și-a dorit ca și țara sa natală să dispună de o școală de prestigiu, similară celor la care studiase. În sprijinul acestui ideal, Cantacuzino a găsit un aliat în domnul Constantin Brâncoveanu, un protector al culturii, deschis către influențele occidentale, dar totodată devotat valorilor autohtone. Astfel, între anii 1680 și 1683, în vechile clădiri ale Mănăstirii „Sfântul Sava”, s-a înființat Academia Domnească. Aceasta cuprindea toate treptele de învățământ, de la nivel elementar până la cel superior, dar accentul principal era pus pe învățământul superior, destinat fiilor de domnitori și descendenților marilor boieri.

Visul lui Constantin Cantacuzino și fondarea Academiei Domnești

Academia Domnească a fost fondată într-un context de renaștere a culturii eline în spațiul ortodox, ceea ce explică influența profundă a limbii și filozofiei grecești asupra învățământului. Cursurile se desfășurau exclusiv în limba greacă, considerată universală, echivalentă cu latina în Apus. 

Învățământul era structurat pe filozofia neoaristotelică, așa cum era transmisă de profesorul atenian Teofil Coridaleu. Elevii erau instruiți în limba și literatura greacă și latină, logică, matematică și teologie, formându-se astfel o generație de tineri bine pregătiți intelectual. 

Primul director al Academiei a fost Sevastos Chirmenitul, un profesor de greacă cu experiență internațională, care predase atât la Trebizonda, cât și la Constantinopol. Academia a devenit rapid o instituție de referință, rivalizând cu Academia din Phanar și cu Școala Superioară a Patriarhiei Constantinopolului. 

Chiar Patriarhul din Constantinopol trimitea elevi să studieze la București, iar pentru popoarele balcanice, Academia Domnească a reprezentat o adevărată „vetre de lumină”. Printre primii săi elevi s-au numărat nobili și fii de boieri, dar și trimiși ai Patriarhului, printre care Dinu Golescu, Ion Câmpineanu și istoricul Dionisie Fotino.

Epoca fanariotă și reformele învățământului

Sub domnia primilor domni fanarioți, școala își pierde treptat strălucirea și rămâne fără manifestări marcante până la reformele ulterioare. Domnii Constantin Mavrocordat, Grigore II Ghica, Constantin Racoviță, Ștefan Racoviță, Alexandru Sc. Ghica și Alexandru Ipsilanti au contribuit la reorganizarea învățământului, urmărind ca școala să atingă „starea cea mai bună care poate fi, cu dascăli buni și ucenici mulți, care prin silința dascălilor să se procopsească, atât feciori de boieri cât și alții de mai jos”. 

Reforma prevedea extinderea corpului profesoral de la 2 la 9 profesori și introducerea a patru clase sau cicluri de câte trei ani. Internatul era destinat a 75 de bursieri, incluzând atât copii privilegiați, cât și „lipsiți și săraci”.

Planurile pentru clădirea școlii, care includea 60 de camere pentru sălile de curs, internat și locuințele profesorilor, s-au finalizat în 1779. Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1776 a consacrat această etapă, dar clădirea a fost devastată în 1788, în urma războiului austro-rus, iar în 1791 școala se mută temporar la „Doamna Bălașa”, în timp ce clădirile originale de la „Sfântul Sava” erau reamenajate pentru reședința domnească. 

Chiar războiul din 1806-1812 a întrerupt activitatea, însă prin reforma lui Ioan Vodă Caragea din 1814, școala a cunoscut o nouă înflorire, prin refacerea clădirilor, mărirea capacității și angajarea de noi profesori.

Gheorghe Lazăr și începutul școlii naționale

Ioan Vodă Caragea întărește Anaforaua Eforiei prin hrisovul din 24 martie 1818, prin care se înființa școala românească în limba națională, în chiliile de la „Sfântul Sava”. Gheorghe Lazăr este desemnat ca dascăl principal, considerat cel mai competent în rândul profesorilor români disponibili. 

Primii elevi ai școlii naționale au fost cei care părăsiseră cursurile grecești și șase bursieri moldoveni, consacrând instituția ca școală a tuturor românilor. Sub conducerea lui Lazăr (1818-1823), școala s-a consolidat definitiv și a devenit fundamentul tuturor instituțiilor de cultură ale României moderne.

După instalarea sa ca guvernator al Principatelor, Pavel Kisseleff dispune redeschiderea școlii obștești, iar din 22 decembrie 1831 se înființează oficial catedra de limba franceză, cu profesori veniți din Franța, printre care J. A. Vaillant. 

În 1832-1833, instituția primește numele de Colegiul Național „Sfântul Sava”. Examenele de admitere și de sfârșit de an erau supravegheate de Mitropolit, logofătul Instrucției Publice și chiar de Domn, fiind publicate în Buletinul Oficial. Colegiul se alinia astfel prevederilor Regulamentului școlar din Țara Românească, publicat în 1833.

Consolidarea programului și extinderea treptelor de învățământ

După o perioadă de suspendare, din cauza amenințărilor ideologice și politice, Colegiul Sfântul Sava își reia activitatea la Schitul Măgureanu. Programul educațional este reorganizat în trei etape: primară, liceală și specială (superioară), cu predare în limbile română și latină. 

Limba elină este eliminată, iar limbile germană și franceză devin opționale din clasa a IV-a. În anul școlar 1851-1852 se formează clasa a VII-a, iar în anul următor clasa a VIII-a, pentru a acoperi întreaga gamă de materii fără a suprasolicita elevii.

În octombrie și noiembrie 1863 se înființează Școala Superioară de Științe și Școala Superioară de Litere, pentru pregătirea profesorilor de matematică, fizică, științe naturale, dar și pentru limbile clasice, moderne, literatură, filozofie, istorie și geografie. 

Aceste școli vor fi integrate, în 1864, alături de Facultatea de Drept, prin decretul lui Alexandru Ioan Cuza, în Universitatea din București.

Epoca modernă și rolul Colegiului în cultura românească

Colegiul Sfântul Sava a fost singura școală completă până în 1864, oferind curs primar, liceal și universitar, iar la începutul secolului XX găzduia „Clasa Măriei Sale Marelui Voievod de Alba Iulia”. În perioada comunistă, instituția a fost redenumită Școala Medie nr. 1 și apoi Liceul Nicolae Bălcescu, dar din 1992 și-a recăpătat vechiul nume, Colegiul Național „Sfântul Sava”, păstrând memoria epocii în care limba și cultura românească s-au afirmat cu adevărat.

De-a lungul istoriei sale, Colegiul Național „Sfântul Sava” a fost o veritabilă pepinieră de intelectuali, oameni de stat și profesori, contribuind la formarea elitelor care au luptat pentru dezvoltarea națiunii române. Legătura sa strânsă cu evoluția istorică și culturală a României îl face un simbol al continuității educaționale și al valorilor naționale.

De la Academie Domnească la liceu de prestigiu

Colegiul Național „Sfântul Sava” reprezintă astăzi un monument al educației românești, un reper al excelenței și al tradiției, care își are rădăcinile în viziunea lui Constantin Cantacuzino și sprijinul lui Constantin Brâncoveanu. 

De la Academia Domnească, unde fiilor de domnitori li se oferea o educație superioară de nivel internațional, până la liceul modern, care continuă să formeze tineri de elită, istoria sa reflectă transformările culturale și sociale ale României. 

Fiecare generație de elevi și profesori a contribuit la menținerea valorilor de excelență, făcând din Colegiul Sfântul Sava un simbol al continuității și al performanței în învățământul românesc.

Citește și: Colegiul Național Gheorghe Șincai, unul dintre cele mai vechi licee din București, proiectat de prima femeie arhitect din România