Dacă Bucureștiul ar avea o sufragerie imensă, unde își primește musafirii de vază, dar unde își lasă și copiii să alerge desculți prin iarbă, acela ar fi Herăstrăul. Sau, pentru cei care preferă rigoarea administrativă, Parcul Regele Mihai I.

Dincolo de imaginea de carte poștală cu bărci și alei nesfârșite, acest loc este rezultatul unei încăpățânări inginerești de proporții biblice. Acolo unde astăzi vedem restaurante de fițe și piste de alergare, bunicii noștri vedeau o mlaștină dubioasă, plină de țânțari și legende urbane mai puțin vesele. Transformarea acestui „no man's land” într-un monument peisagistic este, probabil, cel mai reușit truc de magie urbană din istoria Capitalei.

Herăstrăul este un depozit de memorii stratificate. Aici s-au semnat abdicări care au schimbat cursul țării, s-au ridicat și s-au dărâmat statui de dictatori și s-au aclimatizat cireși japonezi care ignoră complet praful dâmbovițean. Este un spațiu al contrastelor, unde poți vedea un velier alunecând pe apă în timp ce, pe fundal, se aude zgomotul metalic al orașului care nu se oprește niciodată. Pășești pe alei care au purtat pe rând numele lui Carol al II-lea, al lui Stalin și, în final, pe cel al ultimului monarh, într-o succesiune de evenimente care ar face orice manual de istorie să pară o lectură ușoară de vacanță.

Dar să vedem 15 lucruri pe care poate nu le știai despre Parcul Herăstrău:

1. La început, a fost o mlaștină. Nicolae Caranfil a transformat-o

Bucureștiul a păstrat mereu o relație complicată cu apa, oscilând între secete prăfuite și inundații care transformau străzile în mici cursuri de apă ad-hoc. În nordul orașului, ceea ce astăzi numim oficial cu mândrie Parcul Regele Mihai I, și neoficial continuăm să-i spunem Parcul Herăstrău, reprezenta, în urmă cu mai bine de un secol, o întindere dezolantă de bălți stătute și stufăriș. 

Localnicii priveau zona cu o sprânceană ridicată, considerând-o un focar de malarie și un obstacol în calea extinderii urbane. Totul s-a schimbat în anii '30, când spiritul modernist și ambiția regală au decis că acele hectare de noroi meritau o soartă mai nobilă. 

Proiectul de asanare a întregii salbe de lacuri de pe râul Colentina a constituit unul dintre cele mai mari eforturi de inginerie civilă ale vremii. Sub îndrumarea riguroasă a inginerului Nicolae Caranfil, s-a reușit performanța de a transforma un peisaj insalubru într-o oază de vegetație. Lucrările au necesitat eforturi logistice impresionante, mii de brațe de muncă și o viziune care depășea simpla dorință de a planta câțiva arbori. Se întâmpla între anii 1930-35.

Rezultatul este acest spațiu vast, care reușește să respire chiar și atunci când restul orașului se sufocă sub asfalt și trafic. 

2. Numele parcului și metamorfozele sale politice

Foto din 9 mai 1936, când a avut loc deschiderea expoziției „Luna Bucureștilor”, zi ce a coincis cu inaugurarea Parcului Carol al II-lea. /  Imagine refăcută și colorizată cu inteligența artificială, păstrând intacte detaliile originale.

Dacă parcul ar fi un personaj literar, ar suferi probabil de o criză de identitate destul de severă. Numele originar de Herăstrău provine de la un gater rudimentar, un fierăstrău acționat de apă, care funcționa în secolul al XVII-lea pe malul Colentinei pentru a tăia buștenii necesari construcțiilor din târgul Bucureștilor. 

De-a lungul deceniilor, denumirea oficială a fost schimbată după cum bătea vântul politic. La inaugurarea din ziua de 9 mai 1936, a purtat numele Regelui Carol al II-lea, cel care a patronat marea expoziție „Lună Bucureștilor”.

Odată cu venirea regimului comunist, spațiul a primit numele de Parcul I.V. Stalin, o ironie istorică având în vedere că dictatorul sovietic probabil nici nu ar fi apreciat estetica burgheză a locului. 

Abia după moartea lui Stalin și relaxarea ideologică din 1956, s-a revenit la denumirea populară de Herăstrău. Din anul 2017, parcul poartă numele Regelui Mihai I, o recunoaștere târzie a legăturii profunde dintre monarhie și acest perimetru verde. Fiecare schimbare de plăcuță la intrare a marcat o nouă epocă, lăsând în urmă straturi de istorie pe care trecătorii de astăzi le ignoră în timp ce își verifică notificările pe telefon.

3. Muzeul Satului și vecinii de la țară mutați la oraș

Chiar la marginea lacului se află una dintre cele mai spectaculoase idei ale sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul Național al Satului a fost conceput ca un laborator viu, unde casele aduse din toate colțurile țării trebuiau să păstreze spiritul autentic românesc. În primii ani după deschidere (ce a avut loc pe 10 mai 1936, în prezența Regelui carol al II-lea), aceste locuințe au fost populate de țărani autentici, aduși special pentru a locui acolo, a îngriji gospodăriile și a oferi vizitatorilor imaginea unei Românii rurale imortalizate în mijlocul Capitalei. 

Acești „actori” involuntari își duceau viața sub ochii curioși ai orășenilor, gătind mămăligă și îngrijind animalele într-un decor care astăzi pare desprins dintr-o instalație artistică postmodernă. Experimentul a fost considerat un succes imens, reușind să conserve arhitectură populară care altfel ar fi dispărut sub tăvălugul modernizării forțate. Astăzi, muzeul rămâne o insulă de liniște unde singurul zgomot care perturbă liniștea este cel al avioanelor care decolează de pe aeroportul din apropiere.

4. Un record de dimensiuni greu de egalat

Măsurătorile oficiale plasează Parcul Herăstrău la o suprafață de aproximativ 187 de hectare, ceea ce îl propulsează direct în vârful ierarhiei parcurilor urbane din această parte a Europei. 

Este dificil să parcurgi întregul perimetru într-o singură plimbare fără a resimți o ușoară febră musculară a doua zi. Lacul ocupă o porțiune considerabilă, respectiv 74 de hectare, fiind piesa centrală a acestui ansamblu. 

Arhitecții peisagiști care au lucrat la proiectarea lui au înțeles importanța perspectivei, creând alei lungi care par să se piardă în zare, oferind iluzia unei păduri nesfârșite chiar în inima unui oraș tot mai aglomerat. 

Dimensiunea sa impunătoare permite existența unor zone cu funcționalități complet diferite, de la spații dedicate sportului și concertelor, până la refugii botanice unde natura pare să fi preluat controlul total.

5. Grădina Japoneză și diplomația cireșilor înfloriți

Undeva spre nordul parcului, vizitatorii pot descoperi o bucată de estetică niponă care pare teleportată direct din Kyoto. Grădina Japoneză a fost amenajată în 1998 sub auspiciile Ambasadei Japoniei, fiind rezultatul unei colaborări strânse între specialiști peisagiști din cele două țări. 

Elementele de decor, de la lanternele de piatră până la podurile curbate, respectă canoanele stricte ale zen-ului. Punctul culminant al acestui loc este perioada în care cireșii înfloresc, transformând totul într-un nor roz care atrage mii de entuziaști ai fotografiei. Un loc superb, unde liniștea este aproape obligatorie, oferind un contrast binevenit față de agitația teraselor de pe malul celălalt al lacului.

6. Palatul Elisabeta și vecinii cu sânge albastru

Puțini dintre cei care aleargă pe aleile parcului realizează că sunt vecini cu Familia Regală. Palatul Elisabeta, situat strategic lângă Muzeul Satului și proiectat de arhitectul Corneliu M. Marcu, este o clădire care îmbină stilul maur cu cel brâncovenesc, oferind o siluetă distinctă deasupra gardurilor înalte. 

Construit în 1936 pentru principesa Elisabeta, fostă regină a Greciei, palatul a devenit martorul unuia dintre cele mai triste momente ale istoriei moderne românești. În salonul de sus, Regele Mihai I a fost obligat să semneze actul de abdicare în decembrie 1947, în timp ce palatul era înconjurat de trupe de intervenție. 

Astăzi, edificiul servește drept reședință oficială pentru Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, și reprezintă un punct de reper pentru protocolul de stat, rămânând totodată o prezență discretă în peisajul cotidian al parcului.

7. Ingineria din spatele luciului de apă

Lacul Herăstrău este o dovadă a ingeniozității umane în gestionarea resurselor naturale. Dincolo de utilitatea sa recreativă, acesta îndeplinește un rol crucial în protecția orașului împotriva inundațiilor. 

Sistemul de ecluze și deversoare permite reglarea precisă a nivelului apei, comunicând cu celelalte lacuri din aval și amonte. Adâncimea variază destul de mult, atingând în anumite porțiuni aproximativ 5 metri, deși media se păstrează în jurul valorii de 2 metri. Fundul lacului a fost curățat de mai multe ori de-a lungul deceniilor, operațiunile scoțând la iveală obiecte dintre cele mai bizare, de la anvelope vechi până la relicve ale perioadei interbelice, confirmând faptul că bucureștenii au considerat mereu apa un loc bun pentru a ascunde micile lor secrete sau deșeuri.

8. Yachting în zgomotul tramvaielor

O imagine recurentă pe lac este cea a micilor ambarcațiuni cu pânze care alunecă elegant pe apă. Tradiția yachting-ului în Herăstrău are rădăcini adânci, din perioada interbelică, existând cluburi sportive care antrenează generații de veliști chiar aici, între blocurile din Aviației și vilele din Primăverii. 

Yachtingul este un sport care necesită o atenție sporită, deoarece vântul pe un lac urban este capricios, fiind influențat de clădirile înalte din jur care creează curenți neașteptați. Să vezi un optimist sau un laser înclinându-se sub presiunea brizei oferă parcului un aer de stațiune de pe Riviera, chiar dacă briza poartă uneori miros de eșapament de pe Șoseaua Nordului.

9. Insula Trandafirilor și viziunea peisagistică

Această mică limbă de pământ legată de restul parcului prin poduri elegante reprezintă paradisul horticultorilor. Insula Trandafirilor găzduiește o varietate impresionantă de soiuri, unele fiind selecționate pentru a rezista climatului capricios al Bucureștiului. 

Arhitectura peisagistică de aici a fost gândită pentru a oferi un spectacol vizual continuu, de la începutul primăverii până toamna târziu. Statuile care decorează aleea principală a insulei adaugă o notă de sobrietate, transformând o simplă plimbare într-o lecție discretă de istorie a artei monumentale într-un loc unde mulți tineri au ales să rostească jurăminte de fidelitate, încurajați de parfumul florilor și de cadrul fotogenic.

10. Cariatidele care au supraviețuit ideologiei

La intrarea dinspre Piața Charles de Gaulle, vizitatorii sunt întâmpinați de un ansamblu de coloane susținute de figuri feminine sculptate, care poartă ulcioare pe cap, reprezentând țărănci din Muscel și Mehedinți, unite printr-o arhitravă Aceste cariatide, opera artistului Constantin Baraschi, au o istorie zbuciumată. 

Varianta originală a fost instalată în 1939, însă regimul comunist a decis eliminarea lor, considerându-le elemente decorative decadente. După anul 2000, autoritățile au decis refacerea acestui monument emblematic pe baza planurilor și fotografiilor de arhivă. Reintegrarea lor în peisaj a redat intrării în parc eleganța de altădată, demonstrând că anumite valori estetice reușesc să se întoarcă la locul lor chiar și după decenii de absență forțată.

11. Teatrul de Vară și nostalgia spectacolelor de revistă

Inaugurat în anii '50, Teatrul de Vară din Herăstrău a fost punctul de întâlnire pentru amatorii de cultură sub cerul liber. Arhitectura sa specifică realismului socialist a fost îndulcită de vegetația luxuriantă care îl înconjoară. Pe scena acestui teatru au urcat mari nume ale scenei românești, de la Constantin Tănase până la soliști de muzică ușoară care umpleau gradenele până la refuz. 

Astăzi, Grădina de Vară Herăstrău, proaspăt reabilitată, continuă să găzduiască spectacole diverse în lunile estivale.

12. Herăstrăul are zeci de statui

Parcul funcționează ca un panteon în aer liber, găzduind zeci de busturi ale scriitorilor, compozitorilor și oamenilor politici care au marcat istoria lumii. Această concentrare de bronz și piatră transformă o ieșire la aer într-o trecere în revistă a culturii universale. 

Poți trece pe lângă bustul lui Victor Hugo, poți saluta statuia lui Shakespeare sau te poți opri în fața monumentului dedicat lui Charles de Gaulle. Brâncuși, Hristo Botev, Theodor Aman, Caragiale, Chopin, Eminescu, Bălcescu, sunt doar alte câteva nume „mari” pe care le regăsim în parc sub forma statuilor. Lor li se adaugă alte statui ce reprezintă mituri românești, animale sau alte simboluri.

Această diversitate reflectă deschiderea Bucureștiului către valorile europene, transformând aleile parcului într-un manual de istorie vizuală care stă la dispoziția oricui are răbdarea să citească plăcuțele explicative.

13. Expoflora și pasiunea pentru botanică

În fiecare an, pavilionul Expoflora devine centrul atenției pentru cei pasionați de grădinărit și flori rare. Această secțiune a parcului este dedicată expozițiilor florale temporare, dar și unor colecții permanente de plante ornamentale. Inginerii peisagiști lucrează luni de zile pentru a crea modele geometrice din flori, care de sus par niște covoare orientale uriașe, într-o dovadă a faptului că parcul este un organism complex care necesită o îngrijire meticuloasă și o planificare pe termen lung pentru a-și păstra farmecul.

14. Fauna neașteptată din inima metropolei

Herăstrăul adăpostește o mică lume sălbatică ce a învățat să coexiste cu oamenii. Veverițele sunt deja faimoase pentru îndrăzneala cu care cer nuci trecătorilor, devenind vedetele rețelelor sociale. 

Lacul este populat de colonii de rațe sălbatice, iar uneori poți observa pescăruși care se luptă pentru resturile lăsate de turiști. Există și zone mai puțin frecventate unde iepurii de câmp își mai fac apariția, spre uimirea celor care nu se așteaptă să găsească viață sălbatică atât de aproape de clădirile de birouri din Pipera. Această biodiversitate este un indicator al sănătății ecosistemului creat cu atâta efort în urmă cu aproape un secol.

15. Flora rară și arborii cu poveste

Printre sutele de tei și arțari obișnuiți, Herăstrăul ascunde și exemplare botanice rare. Unul dintre cele mai interesante este arborele de Ginko Biloba, considerat o fosilă vie, ale cărui frunze în formă de evantai devin galbene în timpul toamnei. 

Există de asemenea exemplare de stejar care au supraviețuit din perioada în care parcul era doar o pădure la marginea orașului. Administrația parcului monitorizează cu atenție acești „bătrâni” ai locului, deoarece pierderea unui singur arbore secular ar însemna dispariția unei bucăți din istoria vie a Bucureștiului.

Parcul Regele Mihai I rămâne un spațiu al contrastelor, unde istoria regală se întâlnește cu moștenirea comunistă și unde natura încearcă să țină pasul cu modernizarea galopantă. Indiferent dacă îl vizitezi pentru o sesiune de jogging, pentru o plimbare cu barca sau pentru o porție de istorie la Muzeul Satului, acest loc oferă mereu ceva nou celor care știu să privească dincolo de asfaltul aleilor. Este, fără îndoială, cel mai prețios bun comun al locuitorilor Capitalei, un loc care a învățat să se adapteze fiecărei generații fără a-și pierde eleganța discretă.

Foto: Canva Photos

Citește și: Cartierul cu cele mai mari și frumoase parcuri din București