Puțini scriitori ai literaturii române au stârnit atâtea controverse precum Alexandru Macedonski, poetul considerat, de mulți dintre contemporanii săi, cel mai arogant și mai orgolios om de litere al epocii. Deși talentat, inovator și vizionar, aura lui a fost constant umbrită de conflicte, izbucniri temperamentale și atacuri publice care i-au marcat iremediabil destinul literar. Născut la 14 martie 1854, la București, Macedonski provenea dintr-o familie înstărită, fiind al treilea fiu al generalului Al. D. Macedonski, fost ministru de război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Un spirit dificil născut într-un mediu privilegiat

Copilul cu păr negru, ochi pătrunzători și un spirit neobișnuit de impulsiv pentru vârsta lui a crescut într-un univers al confortului, înconjurat de resurse financiare considerabile. 

Această abundență avea să-i modeleze personalitatea, contribuind la reputația timpurie de „băiat de bani gata", perceput în societate drept distant, superior și adesea disprețuitor. 

După finalizarea studiilor primare și liceale în București, familia îl trimite în străinătate pentru a studia în Austria, Italia și Elveția.

Însă temperamentul coleric îl urmărește peste tot. Incapabil să respecte disciplina universitară și intrând frecvent în conflicte, tânărul renunță la studii și se întoarce în țară. Deși lipsit de o carieră academică solidă, Macedonski nu renunță la ambițiile literare.

Debutul literar și opoziția față de Junimea

În 1870 debutează în revista „Telegraful român” din Sibiu cu poezia „Dorința poetului”, iar doi ani mai târziu își publică primul volum, „Prima verba”. Deși nu este primit cu entuziasm, debutul îi deschide drumul în lumea literară, un drum pe care poetul îl parcurge cu ambiție și spirit combativ.

În perioada în care Junimea domina literatura românească, Macedonski se poziționează ferm împotriva curentului, contestând valorile și reprezentanții acestuia. În paginile revistelor și în discuțiile publice îi atacă frecvent pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și Ion Luca Caragiale, pe care îi consideră învechiți și limitați.

În anul 1880 fondează revista „Literatorul”, o tribuna anti-Junimea prin intermediul căreia ironizează, critică și ridiculizează operele contemporanilor săi. Publicarea revistei continuă, cu întreruperi, până în 1919. Deși „Literatorul” îi oferă un spațiu de exprimare nelimitat, îl pune și în conflict direct cu publicul, care începe să vadă în el mai degrabă un polemist agresiv decât un poet valoros.

Gelozie, dueluri literare și rupturi ireconciliabile

Scandalurile se accentuează în momentul în care Vasile Alecsandri primește o distincție din partea Academiei Române. Rănit în orgoliu, Macedonski declanșează un veritabil duel în versuri cu marele poet, atacându-l cu o virulență neobișnuită.

Prietenul și susținătorul lui Alecsandri, Mihai Eminescu, nu stă deoparte și răspunde printr-un comentariu ferm, în care subliniază lipsa de valoare a poeziei macedonskiene, pe care o numește „anomalie literară”. Rivalitatea dintre cei doi ajunge la apogeu în 1883, când Eminescu este internat la sanatoriu din cauza problemelor de sănătate.

Atunci, Macedonski publică o epigramă acidă, dedicată unui misterios „poet X”, în care batjocorește starea mentală a acestuia. Publicul identifică imediat ținta atacului — Eminescu — și reacția este fulgerătoare. Epigrama:

„Un X pretins poet-acum
 S-a dus pe cel mai jalnic drum…”

este percepută ca o lovitură lașă asupra unui om bolnav aflat la pământ. Indignarea cititorilor se transformă într-un val de ostilitate fără precedent la adresa poetului simbolist.

Prăbușirea reputației și izolarea totală

Deși Macedonski încearcă să se apere, susținând că epigrama nu îl viza pe Eminescu, justificările sale sunt respinse categoric. Ziaristul Grigore Ventura, fost colaborator al revistei „Literatorul”, confirmă public că poetul X era Eminescu, alimentând și mai mult furia colectivă.

În scurt timp, toate publicațiile românești îi închid ușa. Editori, prieteni, colegi — toți se dezic de el. În societate, numele său devine sinonim cu ingratitudinea și cinismul. Pe stradă, oamenii îl arată cu degetul, iar cererile sale de colaborare sunt respinse sistematic.

Falit moral și profesional, Macedonski pleacă la Paris, unde trăiește în sărăcie, publicând sporadic în ziare franceze. Se întoarce în România în 1885, dar nu cu lecția învățată. În loc să evite conflictele, poetul declanșează un nou scandal, acuzându-l pe Ion Luca Caragiale de plagiat în cazul piesei „Năpasta”. Atacul, susținut și de discipolul său Caion, este demontat public, devenind încă un episod rușinos din cariera sa.

Cariera administrativă și problemele cu legea

Puțini își mai amintesc astăzi că Macedonski a avut și o carieră politică. În 1875 este închis la Craiova pentru defăimare și incitare la rebeliune împotriva ministrului Lascăr Catargiu și a Partidului Conservator.

Un an mai târziu devine prefect interimar al regiunii Bugeac, dar pierde funcția după ce refuză să aplice măsurile impuse de guvern. În 1877, C. A. Rosetti îl numește controlor financiar al județului Putna, post pe care Macedonski îl refuză, considerându-l sub demnitatea sa. 

Este numit apoi director de prefectură la Silistra Nouă, mutându-se la Cernavodă, iar ulterior devine administrator al plasei Sulina și inspector general financiar. Deși ocupă funcții importante, conflictele și impulsivitatea îl urmăresc constant și pe acest drum.

Un creator inovator, marcat de propriile erori

În ciuda scandalurilor, Alexandru Macedonski rămâne o figură majoră în literatura română. Este considerat părintele simbolismului autohton și introdus în istoria literară ca primul autor de proză science fiction din România. Opera sa poetică, deși nu la fel de gustată în timpul vieții, a fost revalorizată după moarte, când critica a descoperit în versurile lui un modernism precoce, o imaginație bogată și o sensibilitate aparte.

Macedonski părăsește această lume în 1920, la vârsta de 66 de ani, răpus de boală. Moartea lui închide un destin complex, marcat de geniu, contradicții, revoltă, mândrie și, mai ales, de incapacitatea de a-și controla impulsurile.

Astăzi, privit cu detașare, poetul rămâne un personaj fascinant: un inovator, un rebel, un spirit liber, dar și un om care și-a sabotat singur cariera prin gesturi pripite, născute din orgoliu și competiție oarbă. 

Rivalitatea cu Eminescu, pe care istoria nu i-o iartă nici astăzi, rămâne episodul definitoriu al vieții sale — momentul care i-a distrus reputația, l-a izolat și l-a transformat în cel mai controversat scriitor al epocii sale.

Citește și: Terasa Oteteleșanu, „academia” elitei Bucureștiului secolului XIX, unde lumea bună participa la baluri fastuoase și dezbateri intelectuale