Dâmbovița nu e un simplu curs de apă care traversează orașul. Este, în mod discret dar decisiv, un factor de structurare urbană, un indicator al raportului Bucureștiului cu natura, cu igiena, cu estetica și cu uitarea. Un fir de apă îndreptat, betonat, ignorat și, uneori, regândit, Dâmbovița e o oglindă mută a orașului pe care îl traversează.

Un râu de graniță și de memorie

Afluent de dreapta al Argeșului, Dâmbovița își are izvoarele în Munții Făgăraș, coborând din județul Brașov și traversând întreaga Muntenie până la Glina, acolo unde Bucureștiul o lasă să plece, canalizată, mai puțin liberă decât a sosit. Aici, râul se varsă în Argeș, iar de acolo apele sale își continuă cursul până în Dunăre și apoi în Marea Neagră. În vechime, a fost graniță naturală, sursă de viață și pericol de moarte – prin inundații.

Canalizarea și disciplinarea unui râu sălbatic

Timp de secole, Dâmbovița a fost un râu nărăvaș, cu albii schimbătoare, cu maluri mlăștinoase și deseori contaminată de deșeurile unui oraș în creștere rapidă. Primele proiecte de regularizare apar la finalul secolului XIX, dar adevărata transformare are loc în perioada comunistă, când este canalizată complet. În anii ’80, traseul ei este reconfigurat în mod brutal, odată cu demolările masive din centrul orașului. Se construiește și un canal colector paralel, care funcționează ca un sistem subteran de drenaj și epurare.

Un râu care traversează cartiere și istorie

Dâmbovița intră în Capitală prin vest, în zona Semănătoarea – Grozăvești. De acolo, urmează un traseu sinuos prin Cotroceni, Eroilor, Izvor și Piața Unirii. În centrul orașului este parțial acoperită de infrastructură rutieră, dar tot acolo e și unul dintre punctele de vizibilitate maximă: Unirea. Din acest nod agitat, râul își schimbă din nou direcția spre sud-est, trecând prin Timpuri Noi, Văcărești, Vitan-Bârzești și Nicolae Grigorescu, ieșind apoi spre Glina, la intersecția cu Șoseaua de Centură. În tot acest traseu, Dâmbovița leagă zone foarte diferite – de la campuri universitare și parcuri, până la cartiere muncitorești și zone industriale reconvertite.

Dâmbovița azi: infrastructură, ecologie și viitor

Deși nu a fost reabilitată urbanistic în profunzime, râul a început să reintre timid în atenția publicului. În jurul lui se conturează proiecte de regenerare – cum ar fi dezvoltarea Parcului Natural Văcărești, refacerea malurilor pentru pietoni și bicicliști sau transformarea în culoar verde-albastru al orașului. În paralel, continuă să joace un rol-cheie în sistemul de canalizare și epurare a Bucureștiului, prin intermediul stației de la Glina, cea mai mare de acest tip din România.

Un râu pe care nu-l mai privim

Astăzi, Dâmbovița este omniprezentă și totodată invizibilă. Locuitorii o traversează zilnic fără s-o vadă. E canalul care însoțește metroul de pe linia M1, banda de apă din dreptul Pieței Unirii, curba pe care o urmezi fără să te gândești între Eroilor și Izvor.

Este rareori percepută ca un element estetic. Malurile sunt tăcute, betonate, întrerupte de pasaje rutiere și poduri utilitare. În ciuda eforturilor sporadice de revalorizare (precum proiectul de urbanism „Dâmbovița Delivery”), râul rămâne în mare parte un fundal, nu un actor.

Când orașul uită să-și folosească apa

Marile capitale europene își pun râurile în valoare: Sena la Paris, Tamisa la Londra, Spree la Berlin. Sunt locuri de promenadă, de interacțiune, de evenimente culturale. Bucureștiul, în schimb, pare să fi renunțat la ideea că Dâmbovița ar putea fi un loc al vieții urbane. Nu există restaurante la apă, nu există bărci, nu există zone pietonale coerente de-a lungul râului. Puținele tentative de revitalizare urbană – cum ar fi spațiul verde de pe Splaiul Unirii în zona Timpuri Noi – sunt mai degrabă excepții.

E un simptom al unei relații istorice tensionate cu natura în spațiul urban românesc: natura trebuie dominată, canalizată, făcută inofensivă. Iar când e domesticită, e ignorată.

O posibilă reîntoarcere?

Totuși, Dâmbovița ar putea redeveni un spațiu viu. Există un potențial real pentru a transforma malurile într-o arteră verde, pentru a crea coridoare de mobilitate urbană lentă – pietonală și ciclistă – care să conecteze sectoare întregi. Într-un oraș care se sufocă în trafic și unde spațiul public este adesea funcționalizat agresiv, o redescoperire a Dâmboviței ar însemna o formă de reconciliere între om și orașul său.

Dar pentru asta, e nevoie mai întâi să ne oprim și s-o privim.