Ion Luca Caragiale este astăzi considerat, fără rezerve, unul dintre pilonii literaturii române. Opera sa, tradusă și jucată pe scene din întreaga lume, continuă să fie actuală prin forța observației sociale și prin ironia necruțătoare cu care surprinde slăbiciunile omenești. Cu toate acestea, destinul său nu a fost lipsit de drame, iar una dintre cele mai dureroase lovituri primite de marele dramaturg a venit chiar din interiorul lumii literare românești. Acuzația de plagiat legată de drama „Năpasta” a declanșat un scandal de proporții, care i-a zdruncinat încrederea în societatea românească și l-a determinat să părăsească definitiv țara.

Un nume esențial al literaturii române moderne

Născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale din județul Prahova, Ion Luca Caragiale provenea dintr-o familie de origine aromână. Tatăl său, Luca Caragiale, iar mai ales unchiul său, Costache Caragiale, actor și dramaturg, l-au familiarizat de timpuriu cu lumea teatrului. Studiile urmate la Ploiești și București i-au deschis drumul spre jurnalism și critică dramatică, domenii în care Caragiale avea să se remarce rapid.

Finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au reprezentat o perioadă de efervescență pentru literatura română. Alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuță sau Barbu Ștefănescu Delavrancea, Caragiale a contribuit decisiv la modernizarea culturii române. Scrierile sale satirice, adesea incomode, i-au adus atât admirația publicului, cât și ostilitatea celor care se simțeau vizați de critica sa mușcătoare.

Maestrul comediei și luciditatea satirei sociale

Consacrarea lui Ion Luca Caragiale a venit prin comediile sale de moravuri, care au surprins cu o precizie rară defectele societății românești. Piese precum „O noapte furtunoasă” (1879), „O scrisoare pierdută” (1884) sau „D-ale carnavalului” (1885) au devenit repere ale teatrului românesc, fiind jucate neîntrerupt până astăzi.

Ironia, dialogurile memorabile și personajele construite cu un realism crud l-au impus ca un observator necruțător al lumii politice și sociale. Tocmai această luciditate i-a atras însă numeroși detractori, deranjați de felul în care dramaturgul demasca impostura, corupția și ipocrizia.

„Năpasta”, singura tragedie a lui Caragiale

Dincolo de comediile sale celebre, Caragiale a scris și drama „Năpasta”, publicată în 1890. Aceasta este singura sa piesă tragică și marchează o schimbare de registru profundă. „Năpasta” este o meditație asupra vinovăției, suferinței și răzbunării, având o intensitate psihologică remarcabilă.

Piesa a fost apreciată pentru gravitatea temelor și pentru construcția personajelor, demonstrând că autorul comediilor putea aborda cu aceeași forță și zonele cele mai întunecate ale sufletului omenesc. Tocmai această lucrare avea să devină, paradoxal, sursa celui mai mare scandal din viața sa.

Acuzația de plagiat și articolul lui Caion

La 30 noiembrie 1901, în „Revista literară”, jurnalistul Constantin Alexandru Ionescu, cunoscut sub pseudonimul Caion, publica un articol intitulat „Domnul Caragiale”. În text, acesta susținea că drama „Năpasta” ar fi fost plagiată după o piesă maghiară intitulată „Nenorocul”, atribuită unui presupus autor pe nume Istvan Kemeny.

Potrivit lui Caion, drama ar fi fost tradusă în limba română și publicată la Brașov încă din 1848, de către un anume Alexandru Bogdan. Articolul nu se limita la simpla acuzație de plagiat, ci conținea afirmații jignitoare, insinuând că succesul lui Caragiale s-ar datora lipsei de scrupule și unui talent îndoielnic.

Reacția lumii literare și impactul scandalului

Acuzațiile lansate de Caion au provocat un adevărat cutremur în mediul cultural românesc. Caragiale era deja o figură consacrată, iar ideea că ar fi plagiat o piesă străină părea de neconceput pentru mulți dintre contemporanii săi. Cu toate acestea, scandalul a fost amplificat de presă, iar reputația dramaturgului a fost pusă sub semnul întrebării.

Profund afectat, Caragiale a încercat să găsească drama „Nenorocul” pentru a demonstra că aceasta nu exista. Căutările sale nu au dus la niciun rezultat, ceea ce l-a convins că acuzația fusese o invenție menită să-l discrediteze.

Procesul și confruntarea cu nedreptatea

Convins de nevinovăția sa, Caragiale a decis să-l dea în judecată pe Caion pentru calomnie. Apărarea sa a fost preluată de Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat strălucit, care a susținut cauza cu o elocvență remarcabilă. Procesul a fost intens mediatizat și urmărit cu interes de public.

În timpul audierilor, Caion a fost nevoit să recunoască faptul că Istvan Kemeny nu exista și că întreaga acuzație fusese inventată. Instanța l-a condamnat inițial la trei luni de închisoare corecțională, o amendă de 500 de lei și plata a 10.000 de lei despăgubiri civile către Caragiale.

Achitarea lui Caion și ruptura definitivă

Nemulțumit de verdict, Caion a făcut apel. În mod surprinzător, la procesul de recurs, acesta a fost achitat. Decizia instanței a stârnit controverse și a lăsat impresia unor influențe politice și culturale exercitate din umbră. Pentru Caragiale, această achitare a fost lovitura finală.

Dezamăgit profund de modul în care justiția funcționa și de climatul moral al societății românești, dramaturgul a decis să părăsească definitiv România. În 1905, s-a stabilit la Berlin, alături de familie, alegând exilul ca formă de protecție morală și personală.

Exilul berlinez și deziluzia față de patrie

La Berlin, Caragiale a continuat să scrie și să publice, însă dezamăgirea față de România a rămas adâncă. Într-o scrisoare adresată prietenului său Alexandru Vlahuță, el exprima cu amărăciune motivele exilului său, vorbind despre aceleași fețe, aceleași mentalități și despre o societate în care lingușirea și hoția erau apreciate, iar munca și talentul, disprețuite.

Această confesiune rămâne unul dintre cele mai dure rechizitorii la adresa vieții publice românești de la începutul secolului XX și oferă o imagine clară a suferinței interioare trăite de marele dramaturg.

Moartea și recunoașterea postumă

Ion Luca Caragiale s-a stins din viață la 9 iunie 1912, la Berlin, în urma unei arterioscleroze. Trupul său a fost adus în țară, iar la 22 noiembrie 1912 a fost înmormântat cu onoruri la cimitirul Șerban Vodă din București. Astăzi, este recunoscut drept unul dintre cei mai mari scriitori români din toate timpurile.

Piesele sale sunt montate constant pe scenele teatrelor din România și din străinătate, iar opera sa rămâne un reper de luciditate și inteligență artistică. Procesul cu Caion rămâne însă una dintre cele mai triste și nedrepte episoade din viața lui Caragiale, o „năpastă” care l-a alungat din propria țară, dar care nu i-a putut știrbi valoarea și nemurirea literară.

Citește și: Cum i-a „alungat” Ion Luca Caragiale pe Aristizza Romanescu și Constantin Notarra de la Teatrul Național din București