Un copil pe nume Grigoraș s-a născut în primele zile ale lunii aprilie, undeva în mahalaua Scaune a Bucureștiului. Un copil care avea să devină într-o zi „Regele lăutarilor”, creatorul celebrei Hora Staccato, lăutarul pe care Marlene Dietrich a venit să-l asculte și care avea să cucerească lumea cu vioara sa.

Cine a fost Grigoraș Dinicu

Când s-a născut Grigoraș Dinicu, în 1889, într-o familie de lăutari rromi din mahalaua Scaune a Bucureștiului, era primăvară. Tatăl său, Ionică Dinicu, era un lăutar care cântase în Franța și Rusia, coleg cu celebrul Sava Pădureanu, fost lăutar al țarului, al cărui nume apare încă pe o sticlă de șampanie și pe una dintre cele mai scumpe mărci de țigări. 

Unchiul matern al lui Grigoraș, Dimitrie Dinicu, studiase violoncelul la Viena, fiind coleg de Conservator și prieten cu George Enescu, prim-violoncelist al Orchestrei Simfonice din București și profesor la Conservator. Mama lui, între timp, administra o mică cafenea în cartierul lăutarilor.

Primele lecții și copilăria în mahalaua Scaune

Grigoraș a luat primele lecții de vioară cu Moș Zamfir, un lăutar bătrân, și în copilăria sa, pe străzile cartierului, a învățat melodii tradiționale românești precum Lume, lume soro lume, Arde foc la București și chiar Ciocârlia. 

De asemenea, a învățat că degetele unui lăutar adevărat nu sunt „bucăți de gheață”, spre deosebire de unii interpreți autodidacți care cântă note fără simț artistic, așa cum remarcă George Sbârcea în Ciocârlia fără moarte: Grigoraș Dinicu și Bucureștiul lăutarilor de altădată. La începutul secolului XX, a cântat în corul Bisericii Scaunele Vechi, alături de fiii altor lăutari din cartier.

La 13 ani, a auzit pentru prima dată o orchestră simfonică și muzică la gramofon în casa muzicianului german Rudolf Malcher din București, care i-a spus unchiului Dimitrie că băiatul nu are nevoie de profesor de vioară deocamdată. Între 1902 și 1906, Grigoraș a studiat vioara la Conservator, fiind admis după pregătirea cu Carl Flesch.

Exmatricularea celebră și mentoratul privat

Un episod semnificativ din acei ani demonstrează determinarea sa timpurie: dorind să câștige bani pentru a-și ajuta familia, Grigoraș s-a angajat pe ascuns la un spectacol de pantomimă la La Moși. Din păcate, Dumitru Dinicu și Carl Flesch au venit să urmărească spectacolul, iar din spatele numărului de pantomimă s-a auzit adevărata vioară. Recunoscând talentul, Carl Flesch l-a exmatriculat, dar, în același timp, i-a oferit să-l pregătească privat. În ciuda exmatriculării, Grigoraș nu a pierdut anul la Conservator.

În 1906, a susținut examenul de absolvire pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care a primit Premiul I. A inclus și o compoziție proprie, Hora Staccato, marcând începutul piesei care avea să-l facă nemuritor.

Ascensiunea în cafenelele și restaurantele Bucureștiului

După absolvire, Grigoraș a devenit șef de taraf la grădina de la Bufet, unde se adunau scriitori și artiști, care l-au acceptat imediat. Vlahuță spunea: „Cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede muzica în același timp.” La celebrul Restaurant Gambrinus, a cântat prima Ciocârlie la insistența lui Caragiale.

„Grigoraș, băiete, să-mi cânți tu mie o Ciocârlie!” striga Caragiale într-o dimineață.

A petrecut mulți ani cântând la cele mai bune localuri din București și a făcut și gesturi caritabile, interpretând pentru bolnavii de tifos. Arta sa a atras repede admirația marilor intelectuali și muzicieni ai vremii, inclusiv George Enescu. 

În acea perioadă, Victor Filoti l-a luat la Budapesta să cânte pentru Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit „prințul lăutarilor”. După ce l-a ascultat, se spune că prințul ar fi exclamat: „Dacă eu sunt prințul lăutarilor, acest român pare adevăratul lor rege.”

Aprecierea internațională: Londra și Paris

Cariera lui Grigoraș a trecut apoi granițele țării. Casalli, proprietarul Green Park Hotel din Londra, i-a oferit un contract pentru ansamblul său. Aici, a devenit cunoscut ca „regele lăutarilor țigani și ai formației sale” și a făcut senzație cu vioara sa. De la Londra, a mers la Paris, cântând la faimosul Ambassadeur, unde Ciocârlia a fermecat atât noii îmbogățiți, cât și melomanii rafinați.

În Paris l-a întâlnit pe legendarul violonist Jascha Heifetz, care l-a declarat pe Grigoraș Dinicu cel mai mare violonist pe care îl auzise vreodată. Heifetz i-a cerut permisiunea de a adapta Hora Staccato ca piesă de concert, ceea ce Dinicu i-a permis. De atunci, Hora Staccato, compoziția pentru care Dinicu este amintit în primul rând, a intrat în repertoriile de concert sub numele Dinicu-Heifetz.

Distincții, turnee și recunoaștere

Oriunde mergea, ușile i se deschideau. Revenind temporar la București, a cântat la iubitul Hotel Continental, celebrat de Filarmonică, iar taraful său a câștigat concursuri pentru a reprezenta România la Expoziția Internațională de la Paris. A primit Diploma de Onoare, Ordinul Ministerului Instrucțiunii Publice și gradul de ofițer. La Expoziția Internațională din New York, taraful său a fost însoțit de Maria Tănase, cântând timp de patru luni la restaurantul lui Jean Filipescu, unde Marlene Dietrich a venit să-l asculte.

Revenind în țară după invadarea Poloniei, a cântat la Restaurantul Modern din Sărindar, fiind ascultat de Ionel Perlea și George Enescu. Din 1938, a devenit concert-maistru fără leafă al formației simfonice Pro Arte. Epuizarea nervoasă din turneul din 1943 la Ankara și Constantinopol i-a provocat un accident vascular, aproape paralizându-i mâna stângă și transformând interpretarea la vioară într-un martiriu. Totuși, Grigoraș Dinicu nu a renunțat și a continuat să cânte cu greu, dar neclintit.

Ultimii ani și moștenirea

În 1946, lucrând la un restaurant modest, Yehudi Menuhin a venit să-l vadă. Se pare că pentru el a cântat Ciocârlia pentru ultima dată. Pe 27 martie, la ora 10 dimineața, Grigoraș Dinicu a murit, iar odată cu el părea că o întreagă eră a culturii lăutarilor se stinge. Pe patul de moarte, a cerut ca la mormânt să se cânte Zigeunerweise de Sarasate. Deși Ionel Perlea a încercat, mulțimea a făcut imposibil. În schimb, orchestra condusă de Ionel Budișteanu, „Barbu Lăutaru”, a interpretat Hora Staccato.

Viața lui Grigoraș Dinicu a fost o călătorie din mahalalele Scaune până pe scenele Europei, o poveste de talent extraordinar, perseverență și capacitatea de a transforma vioara într-o voce care a vorbit peste granițe sociale și naționale. Muzica sa continuă să amintească lumii geniul tradiției lăutarilor români și Hora Staccato nemuritoare care l-a transformat într-o legendă.

Citește și: Istoria primilor lăutari din București, sclavii romi din secolul al XIV-lea: Cântau până „plângeau și pietrele”