Zavaidoc, devenit în perioada interbelică un nume emblematic al muzicii lăutărești, a reprezentat una dintre cele mai puternice voci care au marcat cultura muzicală românească. Născut la Pitești, pe 8 martie 1896, sub numele real de Marin Teodorescu, artistul a crescut într-o familie în care muzica era o moștenire de generații. 

Originile unui talent ieșit din comun

Tatăl său, vestitul lăutar Tănase Teodorescu, și mama lui, Constanța, i-au insuflat încă din copilărie dragostea pentru cântec. Nu doar el a primit acest dar, ci și fratele său Vasile, precum și cele două surori, Maria și Zoe, toți având aptitudini muzicale deosebite.

Deși viața îi pregătise o cale firească în universul lăutăriei, destinul i-a pus în față o încercare dureroasă. Rămas orfan de tată în adolescență, pe când avea doar 14–15 ani, Marin s-a trezit în postura de a susține financiar familia, deși era cel mai mic dintre copii. Această responsabilitate timpurie avea să-i modeleze caracterul, dar și modul în care se raporta la muzică, transformând-o în sprijin, refugiu și profesie.

Numele născut din război

În 1916, tânărul Marin a plecat în armată, iar după doi ani s-a înrolat ca voluntar pe frontul Primului Război Mondial. Aici avea să dobândească numele care avea să-l consacre: Zavaidoc. Comandantul său, generalul Traian Moșoiu, un mare admirator al cântecelor populare, l-a auzit cântând într-una dintre pauzele frontului. 

Impresionat de vivacitatea și forța interpretării, Moșoiu i-a spus „Zavaidoc”, termen derivat din vechea „zavaidoacă”, cu sensul de „năbădăioasă”, „vioaie”, „plină de viață”. Porecla a devenit numele unui artist care avea să însuflețească generații întregi.

Experiența de pe front nu a fost doar o perioadă de încercare, ci și momentul în care a început să se contureze personalitatea artistică a celui ce avea să devină cel mai celebru lăutar al Bucureștiului interbelic. Zavaidoc transforma durerea, dorul și speranța soldaților în cântec, dând glas emoțiilor pe care mulți nu îndrăzneau să le rostească.

Taraful fraților și drumul spre celebritate

După încheierea războiului, familia Teodorescu a pus bazele tarafului fraților Zavaidoc, o formulă muzicală care avea să devină cunoscută în toată țara. Zavaidoc era solistul, fratele său Vasile cânta la vioară, iar sora lor Zoia era acordeonistă. 

Curând după aceea li s-a alăturat și soțul Zoiei, grecul Tănase Perlidius, un foarte bun clarinetist, completând astfel o echipă muzicală cu o identitate sonoră inconfundabilă.

Taraful a urcat rapid pe cele mai mari scene ale României, reușind să umple sălile până la refuz. Stilul unic al lui Zavaidoc – un amestec de romanță, muzică lautară și melodii populare interpretate cu o sensibilitate rară – cucerea publicul indiferent de regiune, vârstă sau statut social.

Unul dintre membrii tarafului, violonistul Florea Voinicilă, avea să își amintească mai târziu despre momentele în care Zavaidoc cânta piesa „Maria neichii, Marie”. „Plângea lumea… și plâng și eu acum”, mărturisea acesta, evocând puterea emoțională ieșită din comun a interpretului. „Ridica sala în picioare… Era un om cuminte, la locul lui, iubit de public și de femei.”

Faima internațională și un refuz uluitor

În 1937, Zavaidoc a avut ocazia de a reprezenta România la Expoziția Universală de la Paris, eveniment care a reunit artiști de renume din întreaga lume. Vocea lui a răsunat în marile săli pariziene, iar stilul său autentic, nealterat de influențele vremii, a atras admirația publicului internațional.

În anii săi de glorie, reputația de interpret excepțional i-a adus o ofertă surprinzătoare: celebrul tenor al Operei Române, Dumitru Mihăilescu Toscani, a încercat să îl convingă să urmeze o carieră de tenor. Toscani vedea în timbrul său o forță lirică pe care doar scenele lirice de elită o puteau valorifica.

Zavaidoc, însă, a ales alt drum. A refuzat cu eleganță propunerea, preferând să rămână fidel muzicii lăutărești și romanțelor care îi cuceriseră sufletul. El a considerat că adevărata sa menire este să cânte pentru oameni simpli, în spații în care muzica trăiește direct, spontan, într-o legătură nemijlocită cu publicul.

Regele restaurantelor bucureștene

Anii ’30 l-au transformat în vedeta absolută a restaurantelor din București, orașul în care viața de noapte înflorea sub lumina felinarelor, iar localurile elegante erau animate de muzică, dans și povești. 

Prezența tarafului lui Zavaidoc era o garanție de succes: patronii se luptau între ei ca să îl aibă în local, iar atunci când venea rândul să cânte, mesele se ocupau imediat. Clienții rămâneau până dimineața, consumau fără măsură și cereau una după alta melodiile lui.

Câștigurile erau pe măsură: Zavaidoc ajunsese să strângă sume impresionante, devenind unul dintre muzicienii cel mai bine plătiți ai vremii. Fiica lui, Constanța, povestea că la un moment dat avea „trei mașini cu șofer”, iar aceștia puteau consuma orice în timpul programului, totul fiind plătit de „tata”. 

Generozitatea lui era well-known: oferea haine trecătorilor nevoiași, ajuta studente de la Conservator și le întreținea pe nepoatele sale.

Viața personală: iubire, pasiuni și momente de cumpănă

Deși era curtat de femei și se bucura de mare succes, Zavaidoc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu o tânără pe nume Constanța, mai mică decât el cu 15 ani. Împreună au avut trei copii: două fete, Constanța și Niculina, și un băiat botezat, în mod simbolic, Zavaidoc.

Nașterea primului copil a fost un moment de fericire nemăsurată pentru artist. Atât de mare, încât a străbătut Piteștiul într-o sanie plină de sticle de șampanie, ciocnind cu oricine îi ieșea în cale. Dar admirația femeilor nu a dispărut nici după căsătorie. La Pitești, la ușa casei lor, veneau adesea admiratoare care sperau măcar să îl vadă.

În 1943, când a primit ordin de concentrare la o unitate din Târgoviște, viața lui sentimentală a cunoscut un moment de cumpănă. Aici, Zavaidoc s-a îndrăgostit de o tânără numită Tuca, relație care a fost atât de intensă încât a fost aproape să-i ruineze căsnicia.

Declinația după război

Bombardamentele din 1944 au lovit nemilos Bucureștiul, iar casa lui Zavaidoc a fost complet distrusă. Rămas fără acoperiș deasupra capului, s-a refugiat împreună cu familia la Caracal. În timpul zilei se ascundeau în adăposturi, iar noaptea el continua să cânte, căutând peste tot un colț în care muzica să-l lase să uite de război.

A locuit temporar și la Roșiorii de Vede, unde un patron de restaurant a angajat o orchestră de 20 de oameni special pentru a-i acompania vocea. Deși încă iubit de public, realitatea economică și personală devenea tot mai dificilă. După moartea surorii sale Zoia, una dintre cele mai apropiate persoane din viața lui, s-a prăbușit sufletește.

Mutarea la Câmpulung Muscel și apoi la Turnu Măgurele nu i-a adus liniștea necesară. Fără casă, fără venituri stabile și măcinat de problemele de sănătate, Zavaidoc s-a îmbolnăvit grav. Tensiunea arterială ajunsese la 28, ceea ce l-a lăsat complet orb.

Sfârșitul tragic al unui geniu al muzicii românești

Ultimele zile din viață și le-a petrecut în Spitalul „Filantropia” din București, unde boala și lipsurile îl aduseseră într-o stare extrem de grea. Pe 13 ianuarie 1945, Zavaidoc a murit, în aceeași zi cu fiica sa Niculina, o coincidență tragică care a îndoliat întreaga familie.

A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, loc de odihnă al multor personalități românești. Moartea sa a lăsat un gol imens în cultura muzicii românești, căci el fusese nu doar un lăutar talentat, ci o voce care reușise să devină simbolul unei epoci.

Moștenirea unui artist inimitabil

Astăzi, numele lui Zavaidoc este asociat cu o perioadă de aur în muzica românească. Interpretarea sa sensibilă, modul unic în care transmitea emoția, puterea și căldura vocii sale rămân repere în istoria orală a poporului nostru. Cântecele lui nu au fost simple romanțe, ci povești ale unei lumi pline de pasiune, durere, bucurie și dor.

Zavaidoc a cântat pentru soldați în tranșee, pentru intelectuali în restaurante rafinate, pentru oamenii de la sate și pentru elitele orașului. A refuzat gloria operei pentru autenticitatea muzicii lăutărești. A trăit intens, a dăruit necondiționat și a murit sărac, dar a rămas în memoria colectivă drept cel mai mare lăutar al Bucureștiului interbelic.

Citește și: Istoria Restaurantului Cireșica, localul favorit al bucureștenilor interbelici, unde mergeai „să mănânci pește batoc și să-ți cânte Zavaidoc”