Traficul din București nu este doar o problemă de infrastructură. E o formă de coabitare forțată, în care granițele personale, timpul și nervii fiecărui participant sunt testate zilnic. În spatele claxoanelor, frânelor bruște și gesturilor din mașini, se conturează o radiografie a relației noastre cu spațiul comun – și, mai ales, cu ceilalți.

Străzi ca niște coridoare de conflict

Pe hârtie, Bucureștiul are un sistem rutier care funcționează. În realitate, el funcționează doar atâta timp cât toți acceptă să ignore reguli, semafoare sau distanțe minime între vehicule. Nicio dimineață nu începe fără un conflict surd la o trecere de pietoni, fără un „flash” nervos în oglindă sau fără o șicanare subtilă în intersecție.

Psihologii vorbesc de multă vreme despre așa-numitul „efect de dezinhibare din spatele volanului”: oamenii reacționează diferit atunci când sunt izolați într-un spațiu metalic, față de cum ar reacționa într-o interacțiune față în față. Mașina devine un fel de armură care oferă iluzia puterii și a impunității, iar spațiul public – o zonă de descărcare a frustrărilor personale.

Agresivitatea ca limbaj urban

În lipsa unui sistem rutier care să încurajeze cooperarea, agresivitatea devine un soi de limbaj implicit. Cine claxonează primul, câștigă prioritate morală. Cine intră cu botul în intersecție, forțează regula în favoarea sa. Cine nu cedează, nu e slab – ci „hotărât”.

Această logică e periculoasă nu doar prin efectele concrete – accidente, blocaje, reacții în lanț – ci și prin consecințele psihologice: conduce la o normalizare a tensiunii. După câteva luni de condus zilnic în București, pentru mulți șoferi, e mai ciudat să nu fie nimeni agresiv decât să fie.

Anxietatea la volan: un simptom ignorat

Agresivitatea este vizibilă. Anxietatea, nu. Dar e prezentă – și în creștere. Mulți șoferi (mai ales începători, femei sau persoane în vârstă) evită orele de vârf, traseele aglomerate sau chiar condusul în totalitate. Nu pentru că nu ar avea încredere în abilitățile lor, ci pentru că sistemul le transmite constant că nu există loc pentru nesiguranță, ezitare sau ritm lent.

Această presiune generează un cerc vicios: cei anxioși devin ținte ușoare pentru ceilalți, iar reacțiile la volan se mută din registrul logic în cel emoțional. De aici până la decizii greșite sau reacții necontrolate nu mai e decât un pas.

Lipsa spațiului personal: o problemă fizică și simbolică

În București, conceptul de spațiu personal pare incompatibil cu modul în care circulăm. Pietonii sunt forțați să meargă printre mașini, bicicliștii sunt ignorați, iar șoferii își parchează mașinile la câțiva centimetri unii de alții – uneori fără să se gândească dacă cel de lângă ei va mai putea ieși din autoturism.

Această înghesuială fizică reflectă o înghesuială mentală: trăim într-un oraș în care fiecare centimetru pare disputat, iar regulile devin opționale în momentul în care alții nu le respectă. Nu e doar haos. E o formă de supraviețuire urbană, în care „să ajung primul” devine mai important decât „să ajung în siguranță”.

Ce rămâne de făcut?

Soluțiile nu țin doar de infrastructură – deși aceasta este esențială. Schimbarea trebuie să vină și dintr-o reeducare a relației noastre cu spațiul comun. Asta presupune:

• încurajarea comportamentelor cooperante, nu competitive,
• campanii reale (nu doar spoturi TV) pentru reducerea agresivității în trafic,
• integrarea educației rutiere în școală, nu doar în școala de șoferi,
• asumarea că a conduce e un act social, nu o bătălie personală.

Traficul bucureștean nu va deveni civilizat printr-o aplicație sau un sens giratoriu în plus. Ci printr-o schimbare de mentalitate, în care fiecare șofer să conștientizeze că alături de el nu sunt obstacole, ci oameni.