În istoria Bucureștiului există locuri care au strălucit prin eleganță și fast, dar și spații care au rămas în memoria colectivă prin reputația lor întunecată. Hanul Galben, situat la marginea de nord-vest a Capitalei de odinioară, face parte din a doua categorie. Timp de peste un secol, acest han a fost martorul unei lumi pestrițe, populate de negustori obosiți, căruțași, hamali, borfași și artiști sensibili la dramatismul vieții periferice. Deși a dispărut fizic, povestea sa continuă să fascineze, mai ales prin legătura cu pictorul Ștefan Luchian, care a transformat mahalaua sordidă într-o sursă de inspirație artistică.

Ridicarea hanului la răscruce de drumuri comerciale

Istoria Hanului Galben și a Mahalalei Dracului, cartierul în care se afla, reflectă un București al contrastelor violente, unde sărăcia cruntă coexista la doar câteva străzi distanță cu luxul și rafinamentul Căii Victoriei. În acest decor aspru, viața pulsa cu o intensitate aparte, iar ochiul atent al unui artist a știut să surprindă frumusețea ascunsă a unei lumi marginalizate.

Hanul Galben a fost construit la începutul secolului al XIX-lea de către clucerul Preda Săulescu, într-un punct strategic al orașului, la intersecția actualului bulevard Banu Manta cu strada Dr. Felix. La vremea aceea, zona se afla la marginea Bucureștiului, dar avea o importanță comercială considerabilă, deoarece făcea legătura cu drumul Târgoviștei, unul dintre cele mai circulate trasee pentru negustorii care veneau să-și vândă marfa în Capitală.

Poziționarea hanului era, așadar, una extrem de avantajoasă. Comercianții care soseau dinspre Târgoviște, după zile obositoare de drum și negoț, găseau aici adăpost pentru noapte. Plata nu se făcea întotdeauna în bani; adesea, gazda primea o parte din marfa vândută, consolidând astfel rolul hanului ca punct vital de tranzit și schimb. În scurt timp, Hanul Galben a devenit un reper pentru cei care circulau între București și vechea capitală domnească.

Clădirea impresiona prin soliditate și dimensiuni. Avea un etaj și o structură robustă, iar numele provenea de la culoarea galbenă a fațadei, care o făcea ușor de recunoscut de la distanță. Pentru acea epocă, construcția era una impunătoare, sugerând atât ambiția proprietarului, cât și potențialul economic al locului.

O gospodărie complexă și prosperă

Un document publicat în 1850 în ziarul „Vestitorul Românesc” oferă o descriere detaliată a hanului. La etaj existau patru camere, două cămări și o bucătărie, iar la parter se aflau cinci încăperi și o cârciumă spațioasă. Aceasta din urmă era prevăzută cu o pivniță boltită, suficient de încăpătoare pentru a adăposti 18 butii de vin, semn că activitatea comercială era intensă și bine organizată.

Curtea hanului era la fel de impresionantă. Aici funcționa un grajd capabil să adăpostească zece perechi de cai, element esențial pentru un han aflat pe un drum comercial. Existau două șoproane cu uși ferecate pentru trăsuri, o cărbunărie, o vărzărie, o grădină întinsă, fânețe și o vie de 13 pogoane. În plus, o cramă bine echipată completa ansamblul gospodăresc, sugerând un mic univers economic autosuficient.

După moartea lui Preda Săulescu, hanul a trecut prin mai multe mâini, însă detaliile tranzacțiilor nu sunt pe deplin cunoscute. În jurul anului 1870, proprietar era un anume Cristea, iar ulterior clădirea a ajuns în posesia bisericii Sfântul Vineri-Nouă. Nu se știe cu exactitate cât timp a administrat biserica hanul, însă începutul secolului al XX-lea avea să aducă schimbări radicale în reputația locului.

Mahalaua Dracului, un spațiu al marginalilor

Odată cu trecerea timpului, zona din jurul hanului a început să decadă. Lipsa iluminatului public și sărăcia cronică au transformat locul într-un mediu favorabil infracționalității. Hanul Galben se afla în inima unei zone cunoscute sub numele de Mahalaua Dracului, considerată una dintre cele mai periculoase din București.

Această mahala se întindea între Spitalul Filantropia și actualul bulevard Banu Manta, marcând, la acea vreme, limita de nord-vest a orașului. Aici se stabiliseră indivizi considerați periculoși, iar cronicile epocii descriu locul în termeni apăsători. În 1932, publicația „Ilustrațiunea Română” zugrăvea un tablou cutremurător: o mizerie fără pudoare, ulițe înguste și desfundate, case cu ferestre lipite cu hârtii colorate, ziduri scorojite și o aglomerație haotică de oameni, animale și gunoaie.

Populația era alcătuită din hamali, căruțași, salahori, cerșetori, lăptărese, florărese, vrăjitoare și spălătorese. „Monitorul comunal al Primăriei București” din 1890 consemna prezența femeilor desculțe și nepieptănate, a bărbaților marcați de mizerie și a copiilor în zdrențe sau complet goi. Imaginea era una de contrast violent față de eleganța Căii Victoriei, aflată la doar câteva străzi distanță.

Ștefan Luchian și frumusețea ascunsă a periferiei

În mod paradoxal, acest spațiu sordid a devenit sursă de inspirație pentru artiști. Printre ei s-a numărat și Ștefan Luchian, unul dintre cei mai importanți pictori români. Timp de doi ani, el a locuit chiar peste drum de Hanul Galben, observând cu atenție viața mahalalei.

Luchian nu a fost atras de mizerie în sine, ci de umanitatea intensă care pulsa în acest decor. Personajele cartierului, cu fețele lor brăzdate de trudă și suferință, i-au oferit o galerie de chipuri autentice. În lucrările sale, artistul a surprins nu doar aspectul exterior al mahalalei, ci și vibrația ei interioară.

Printre picturile inspirate din această zonă se numără „Moș Nicolae”, portretul unui bătrân cobzar pe care Luchian îl considera o adevărată enciclopedie vie a cântecelor vechi. De asemenea, pastelul „Ghereta din Filantropia” și acuarela „Puțul din strada Clucerului” reflectă interesul pictorului pentru detaliile cotidiene ale unei lumi ignorate de elite. Prin aceste opere, el a imortalizat viața oamenilor simpli, conferindu-le demnitate artistică.

Declinul și dispariția hanului

Pe măsură ce Bucureștiul s-a modernizat, periferia a fost treptat integrată în țesutul urban. Mahalaua Dracului și-a pierdut treptat notorietatea, iar condițiile de viață au început să se îmbunătățească. Hanul Galben, însă, nu a mai ținut pasul cu noile vremuri.

Clădirea a intrat în paragină și, în cele din urmă, a fost demolată. În locul său au apărut construcții moderne, schimbând complet peisajul de altădată. Astăzi, puține elemente mai amintesc de existența hanului și de atmosfera tensionată a mahalalei.

Cu toate acestea, memoria locului nu s-a pierdut. Documentele istorice și lucrările lui Ștefan Luchian păstrează vie imaginea unei epoci marcate de contraste puternice. Hanul Galben rămâne un simbol al unui București dur, dar autentic, în care negustorii, pungașii și artiștii au coexistat într-un amestec fascinant.

Istoria sa demonstrează că și cele mai întunecate colțuri ale orașului pot deveni surse de inspirație și reflecție. Deși nu mai există fizic, Hanul Galben continuă să trăiască prin artă și prin paginile de istorie, ca o mărturie a unei lumi dispărute, dar niciodată uitate.

Citește și: Groapa lui Ouatu și istoria uitată a mahalelei de la marginea cartierului Grivița