Puțini oameni au ars pentru teatru cu intensitatea cu care a făcut-o Sică Alexandrescu. Pentru el, scena nu a fost doar un spațiu de creație, ci un mod de a exista. S-a născut în teatru, a crescut în teatru și a murit lucrând pentru teatru. A descoperit și a lansat nume uriașe, a montat spectacole devenite legendare și a dus teatrul românesc pe marile scene ale lumii. A fost regizorul care l-a „botezat” pe Birlic și mentorul care a format generații întregi de actori. Povestea lui este, în fond, povestea unei vieți trăite cu o pasiune rară, aproape obsesivă.

Copilăria în culisele Teatrului Național

Sică Alexandrescu s-a născut la 15 august 1896, la București, într-o familie în care teatrul era mai mult decât o profesie: era o tradiție. Tatăl său, Vasile Alexandrescu, era actor la Teatrul Național din București, iar atmosfera din jurul copilului Sică era dominată de repetiții, premiere, emoții și discuții despre roluri.

Încă de mic, își însoțea tatăl la repetiții și petrecea ore întregi în culise, fascinat de transformarea actorilor și de magia scenei. A învățat devreme ce înseamnă disciplina, rigoarea și responsabilitatea pe care le presupune actul artistic. Nu era doar un spectator privilegiat, ci un ucenic tăcut, atent la fiecare detaliu.

Educația formală și-a desăvârșit-o la Liceul „Sfântul Sava”, însă adevărata lui școală a fost scena. Contactul direct cu marile personalități ale teatrului bucureștean i-a modelat sensibilitatea și i-a conturat vocația.

Primii pași în teatru și întâlnirea cu munca din umbră

După absolvirea liceului, Sică Alexandrescu a pășit firesc în lumea teatrului. Prima sa experiență importantă a fost ca regizor de culise la Teatrul Național din București. A lucrat la montarea piesei „Patima roșie” de Mihai Sorbul, spectacol în care debuta Elvira Popescu.

Această perioadă l-a pus față în față cu mecanismele din spatele scenei. A descoperit câtă muncă, câtă organizare și câtă precizie se ascund în spatele unui spectacol reușit. Momentul a fost decisiv: a înțeles că menirea lui nu era doar să admire scena, ci să o conducă, să o construiască, să o modeleze.

Ulterior, a ocupat funcția de director de scenă la Teatrul Național din Cluj, apoi la Teatrul de Comedie din București. Din 1947, a devenit regizor al Naționalului bucureștean, locul în care avea să-și atingă maturitatea artistică și consacrarea.

Maestrul comediei și farmecul farsei bulevardiere

În perioada interbelică, Sică Alexandrescu s-a impus ca un regizor cu o mână sigură în zona comediei. A montat farse bulevardiere și adaptări moderne ale vodevilului, atrăgând publicul prin ritm alert, replici savuroase și o regie atentă la detaliu.

Avea un talent aparte de a adapta și dramatiza texte, de a le da suflu nou fără a le trăda esența. Înțelegea perfect rolul comediei într-o societate tensionată: râsul era o formă de eliberare, dar și o subtilă oglindă a realității.

Spectacolele sale nu erau simple divertismente, ci adevărate evenimente culturale. Publicul venea în număr mare, iar succesul devenea aproape o constantă. Sică Alexandrescu știa să construiască distribuții echilibrate și să creeze o chimie autentică între actori.

Montări de referință și consacrarea la Național

Anii 1940 au adus o nouă etapă în cariera sa. A reunit pe scenele românești actori de prim rang și a montat spectacole de mare forță dramatică: „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, „Tâlharii” de Schiller, „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Aceste producții au demonstrat versatilitatea sa: putea îmbina umorul cu dramatismul profund, energia cu analiza psihologică.

Marea sa operă regizorală a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, Teatrul Național din București prezenta premiera cu „O scrisoare pierdută”. Distribuția era impresionantă: Grigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Nicky Atanasiu, Radu Beligan, Carmen Stănescu, Ion Finteșteanu.

Spectacolul a fost un triumf. În 1950, ajunsese la 500 de reprezentații – un record pentru acea vreme. Interpretările actorilor au devenit etalon pentru generațiile următoare, iar montarea lui Sică Alexandrescu a rămas una de referință.

Regizorul a realizat și ecranizarea piesei, consolidându-și renumele și în cinematografie. A demonstrat că teatrul românesc putea fi adaptat pentru marele ecran fără a-și pierde forța și autenticitatea.

Triumful internațional: Moscova și Veneția

Consacrarea internațională a venit în anii ’50. Turneul de la Moscova, din 1956, cu „Revizorul” de Gogol, a fost un succes răsunător. Criticii au remarcat precizia regiei și forța interpretărilor.

Un an mai târziu, în 1957, la Veneția, montarea piesei „Bădăranii” de Carlo Goldoni a produs un entuziasm extraordinar. Evenimentul marca 250 de ani de la nașterea dramaturgului italian, iar spectacolul românesc a impresionat prin stil și plasticitate.

Presa italiană a elogiat trupa bucureșteană, iar un episod a rămas memorabil: spectatorii au continuat să urmărească piesa sub o ploaie torențială, refuzând să părăsească locul. A fost dovada că teatrul românesc, sub bagheta lui Sică Alexandrescu, avea un limbaj universal.

„Botezul” lui Birlic și formarea marilor actori

Unul dintre cele mai cunoscute episoade din cariera sa este legat de Grigore Vasiliu. Distribuit într-un spectacol în care interpreta un personaj numit „Birlic”, actorul a primit acest nume drept pseudonim. De atunci, lumea teatrului l-a cunoscut sub numele de Birlic, devenind un simbol al comediei românești.

Sică Alexandrescu a fost și cel care l-a descoperit pe Mihail Sebastian, sprijinind dramaturgia românească și promovând autorii autohtoni. A înțeles că teatrul unei națiuni trebuie să-și susțină propriile voci.

A montat spectacole memorabile precum „Doctor fără voie” (1955) și „Bolnavul închipuit” (1962) de Molière, „Bălcescu” de Camil Petrescu (1949), „Fata fără zestre” de Ostrovski (1954), „Regele Lear” de Shakespeare (1955). Fiecare producție purta amprenta unei regii riguroase, dar pline de vitalitate.

Un mentor exigent și generos

Marii actori ai României au vorbit mereu cu emoție despre el. Radu Beligan îl descria ca pe un om pentru care teatrul era o necesitate vitală, comparabilă cu foamea sau setea. Se trezea dis-de-dimineață și până noaptea târziu nu făcea altceva decât să gândească, să viseze și să construiască teatru.

A sprijinit tinerii, i-a încurajat și i-a format. Florin Piersic își amintea cum, încă de la spectacolul de absolvire, Sică l-a tras deoparte și l-a lovit peste obraz – un gest rar, dar care, în limbajul maestrului, însemna apreciere și afecțiune.

Carmen Stănescu povestea despre repetițiile pline de haz, despre glumele lui Birlic și despre felul în care Sică Alexandrescu îmbina severitatea cu tandrețea. Îi trata pe actori ca pe propriii copii, având grijă de ei în turnee, asigurându-se că sunt bine cazați și că nu le lipsește nimic.

Avea o severitate dreaptă, dar și o generozitate paternă. Știa să certe, să corecteze, dar și să încurajeze. În jurul lui se crea o atmosferă de familie, în care disciplina și afecțiunea coexistau.

Scriitorul și omul de amintiri

Pe lângă activitatea regizorală, Sică Alexandrescu a lăsat și trei volume de memorii: „Un comediant și-o fată de familie”, „Tovarășul meu de drum, tutunul!” și „Un drum în teatru”. În aceste cărți, a surprins culisele vieții teatrale, portrete de actori și întâmplări pline de savoare.

Textele sale oferă o perspectivă prețioasă asupra evoluției teatrului românesc și asupra spiritului unei epoci în care scena era un spațiu de maximă efervescență culturală.

Sfârșitul unei vieți dedicate scenei

Sică Alexandrescu a murit la 6 august 1973, la Cannes, cu doar nouă zile înainte de a împlini 77 de ani. A plecat dintre noi lucrând, pregătind montarea piesei care urma să deschidă noua sală a Teatrului Național din București.

Dispariția sa a lăsat un gol imens. Însă moștenirea lui continuă să trăiască prin spectacolele de referință, prin generațiile de actori pe care i-a format și prin spiritul de dăruire totală față de artă.

Astăzi, Teatrul Dramatic din Brașov și o stradă din București îi poartă numele. Este un omagiu firesc pentru un om care a făcut din teatru o religie personală și din scenă un destin.

Sică Alexandrescu nu a fost doar un regizor. A fost un constructor de lumi, un formator de conștiințe artistice și un vizionar care a crezut, până la capăt, în forța teatrului românesc. Iar faptul că l-a „botezat” pe Birlic rămâne doar una dintre multele dovezi că a știut să recunoască și să modeleze talentul autentic.

Citește și: Povestea incredibilă a marelui regizor Liviu Ciulei: A fost interzis de comuniști și a fugit cu barca din România