Ion Minulescu rămâne una dintre cele mai fascinante figuri ale literaturii române interbelice, nu doar prin poezia sa simbolistă, inconfundabilă, ci și prin viața personală intensă, trăită cu aceeași pasiune și teatralitate care îi caracterizau versurile. Poetul boem al Bucureștiului de altădată a fost un spirit liber, seducător și contradictoriu, prins ani la rând între iubirea stabilă pentru soția sa și o pasiune mistuitoare pentru o femeie mult mai tânără. Destinul său sentimental reflectă, în multe privințe, atmosfera efervescentă și neliniștită a capitalei României din primele decenii ale secolului XX.

Seratele boeme și iubirea pentru Claudia Millian

În ochii lumii și în biografia oficială, marea iubire a lui Ion Minulescu a fost soția sa, Claudia Millian, poetă și artistă plastică, o prezență rafinată și inteligentă în viața culturală a Bucureștiului. Cei doi formau un cuplu emblematic al boemei literare dinaintea Primului Război Mondial, iar casa lor devenise un veritabil centru de întâlnire pentru scriitori, artiști și intelectuali.

Seratele organizate de Minulescu și Claudia erau faimoase pentru atmosfera lor eclectică și vie. Aici se discutau subiecte dintre cele mai diverse, de la literatură și artă la politică și problemele societății românești, fără a se ajunge însă vreodată la concluzii definitive. Cafeaua turcească, preparată fie de poet însuși, fie de servitoare, curgea în valuri, iar fumul de țigară, muzica improvizată și conversațiile pasionate creau un cadru intim, diferit de agitația teraselor bucureștene.

În amintirile Claudiei Millian, aceste întâlniri erau descrise ca un adevărat popas al boemei nomade, un loc al huzurului intelectual, unde scriitorii se simțeau mai liberi și mai autentici decât în spațiile publice. Pentru Ion Minulescu, aceste seri reprezentau nu doar un refugiu, ci și o sursă constantă de inspirație.

Întâlnirea destinului: Minulescu și Claudia Millian

Claudia Millian era o tânără studentă la Belle Arte când l-a cunoscut pe Ion Minulescu. Fermecată de poezia lui, îl vedea ca pe un artist de excepție, un spirit ales, pe care îl admira profund. Întâlnirea lor a avut loc la un bal organizat de „Tinerimea artistică”, un eveniment care avea să le schimbe viețile pentru totdeauna.

Ani mai târziu, Claudia îl descria pe Minulescu ca pe un cavaler medieval, desprins parcă din propriile sale versuri, cu un aer romantic și ușor teatral. Căsătoria lor, în 1914, a marcat începutul unei perioade de aur, în care dragostea, creația și prietenia se împleteau armonios, în ciuda vremurilor tulburi.

Războiul și schimbarea destinului conjugal

Primul Război Mondial a adus schimbări dramatice în viața cuplului Minulescu. Deși moartea și nesiguranța erau omniprezente, cei doi au continuat să trăiască intens, găsind în relația lor un adăpost emoțional. Ion Minulescu, numit director de cabinet al Ministerului de Interne, a fost nevoit să rămână în București, fapt care a modificat dinamica vieții de familie.

După război, drumul i-a purtat la Iași, unde au împărtășit greutățile și dezamăgirile perioadei postbelice, alături de întreaga societate românească. Claudia observa însă, cu luciditate, că „vârsta de aur” nu s-a mai întors niciodată, iar Minulescu nu mai era același om din tinerețe.

Portretul poetului matur și lumea din jurul său

În evocările sale, Claudia Millian conturează un portret detaliat al lui Ion Minulescu ajuns la maturitate. Poetul purta ochelari subțiri cu ramă vermeil, avea o mustață roșiatică atent tunsă și un chip rotund, mereu rumen. Îmbrăcat corect, dar fără ostentație, își completa ținuta cu lavalieră, mănuși de piele și baston, considerate de el atribute esențiale ale eleganței masculine.

În jurul său gravitau tineri scriitori, membri ai „Grupului nostru”, dar și muzele boeme, femei libere, iubitoare de literatură și aerul nonconformist al epocii. Această lume, plină de fascinație și tentații, avea să pregătească terenul pentru o nouă și tulburătoare poveste de dragoste.

Întâlnirea cu Rose Kritzmann și începutul unei iubiri interzise

În anul 1926, pe când ocupa funcția de director al Teatrului Național din București, Ion Minulescu a trăit o experiență care i-a schimbat definitiv viața sentimentală. În timpul unei reprezentații, privirea i-a fost atrasă de o frumoasă roșcată din public. Avea 45 de ani, iar întâlnirea a fost, așa cum aveau să mărturisească scrisorile sale, dragoste la prima vedere.

Poetul i-a trimis un bilețel, gest care a marcat începutul relației cu Rose Kritzmann, o tânără evreică misterioasă, micuță de statură, dar cu o forță emoțională uriașă. Această legătură avea să dureze nu mai puțin de 20 de ani, până la moartea lui Minulescu.

Dragoste, vinovăție și discreție

Deși cunoscut pentru micile sale escapade romantice, Ion Minulescu a tratat relația cu Rose Kritzmann cu o atenție și o discreție neobișnuite. Claudia Millian însăși povestește cum l-a surprins într-o zi în oraș alături de o „amică”, dar a ales să nu-l confrunte. Această tăcere spune multe despre complexitatea relației dintre soți și despre echilibrul fragil pe care Minulescu încerca să-l mențină.

Scrisorile adresate amantei, publicate mult mai târziu, dezvăluie o latură pasională, contradictorie și uneori dureros de lucidă a poetului. În ele, Minulescu se descrie pe sine ca o victimă a unei iubiri devastatoare, prins între dorință și teamă, între atracție și nevoia de a se proteja.

Scrisorile unei iubiri mistuitoare

În corespondența cu Rose Kritzmann, Ion Minulescu folosește un limbaj dur, metaforic, plin de imagini violente și tandre în același timp. O numește „fiară”, „căpcăun”, „coccinelă”, alternând ironia cu disperarea. Poetul își recunoaște neputința de a se desprinde de această iubire, chiar dacă o percepe ca pe o amenințare la propria stabilitate.

Metaforele sale, în care se compară cu un „bou răbdător” și pe ea cu un „vultur”, capătă valențe simbolice, reflectând nu doar drama personală, ci și o viziune amară asupra condiției umane și a imposibilității fericirii absolute.

Un destin boem, între poezie și zbucium

Viața lui Ion Minulescu a fost, asemenea poeziei sale, o succesiune de stări intense, de exaltări și căderi, de iubiri asumate și vinovății tăcute. Prins între soția care i-a fost sprijin intelectual și afectiv și amanta care i-a aprins ultimele mari pasiuni, poetul a trăit până la capăt sub semnul excesului și al sincerității emoționale.

Povestea sa rămâne una emblematică pentru Bucureștiul interbelic, un oraș al contrastelor, al boemei și al dramei interioare. Ion Minulescu nu a fost doar un poet al cuvintelor, ci și un poet al vieții, trăind fiecare sentiment cu intensitatea unui vers definitiv.

Citește și: Terasa Oteteleșanu, „academia” elitei Bucureștiului secolului XIX, unde lumea bună participa la baluri fastuoase și dezbateri intelectuale