În galeria personalităților care au strălucit în Bucureștiul interbelic, numele prințului Ion Șerban Filotti Cantacuzino ocupă un loc aparte. Descendent al unei familii aristocratice cu rezonanță în istoria României, fiu al unei mari actrițe și nepot al unui savant de renume mondial, el a reușit să-și croiască propriul drum, îmbinând știința medicală cu pasiunea pentru cinematografie. Destinul său reflectă, în mod dramatic, transformările prin care a trecut societatea românească în secolul XX: efervescența culturală interbelică, trauma războiului și represiunea regimului comunist.

Origini nobile și formarea intelectuală

Ion Șerban Filotti Cantacuzino s-a născut la 7 noiembrie 1908, la București. Era fiul prințului Ioan Radu Cantacuzino și al celebrei actrițe Maria Filotti și nepotul eminentului medic Ioan Cantacuzino. Moștenea, astfel, atât noblețea unei vechi familii boierești, cât și vocația culturală și științifică a înaintașilor săi.

Copilăria și adolescența lui Ion Șerban Filotti Cantacuzino s-au desfășurat într-un mediu privilegiat, în care cultura, disciplina și responsabilitatea erau valori fundamentale. A urmat cursurile Liceului Militar „Mănăstirea Dealu”, una dintre instituțiile de elită ale vremii, care forma tineri destinați carierelor militare sau administrative de prestigiu. Experiența liceului militar i-a cultivat rigoarea și perseverența, trăsături care aveau să-l definească ulterior.

După absolvire, tânărul nu a ales imediat medicina, deși provenea dintr-o familie cu tradiție în domeniu. A urmat mai întâi studii universitare de filosofie, iar în 1931 și-a susținut teza de licență în litere și filozofie. Această etapă intelectuală i-a oferit o deschidere amplă către reflecția teoretică, estetică și etică, elemente care se vor regăsi mai târziu în scrierile și activitatea sa cinematografică.

Ulterior, a decis să îmbrățișeze medicina. S-a înscris la Facultatea de Medicină și, în 1935, a obținut titlul de doctor în chirurgie. Dorința de perfecționare l-a purtat la Paris, unde, în 1936, Universitatea din Paris i-a acordat diploma de medic legist psihiatru. Această dublă formare – umanistă și medicală – l-a transformat într-o personalitate complexă, capabilă să privească omul atât din perspectivă biologică, cât și psihologică și culturală.

Fascinația pentru cinematografie și afirmarea publică

Revenit în țară, Ion Șerban Filotti Cantacuzino și-a exercitat profesia medicală, dar în paralel a dezvoltat o pasiune intensă pentru cinematografie, artă aflată în plină expansiune în perioada interbelică. Bucureștiul trăia atunci o efervescență culturală remarcabilă, iar cinematograful devenea un mijloc modern de expresie și educație.

A început să scrie cronici de film și să realizeze la Radio Romania emisiunea „Cronica cinematografică”, un program extrem de apreciat de public. Prin vocea sa, spectatorii descopereau noutățile ecranului și erau invitați la reflecție asupra artei filmului. Stilul său era erudit, dar accesibil, îmbinând analiza estetică cu observația psihologică.

În același timp, a scris scenarii, a regizat documentare și a publicat studii dedicate cinematografiei, precum „Uzina de basme”, „Întâlniri cu cinematograful”, „Note pentru azi”, „De amore”, „Momente din istoria filmului românesc”, „Jean Mihail” și „Filmul românesc de altădată”. Prin aceste lucrări, a contribuit la fundamentarea unei reflecții teoretice asupra filmului românesc, într-o perioadă în care domeniul era încă la început.

Pe plan personal, s-a căsătorit cu Elena Warthiadi, alături de care a avut doi fii: istoricul Gheorghe I. Cantacuzino și Șerban Cantacuzino, cel din urmă debutând pe scenă la doar 11 ani, alături de bunica sa, Maria Filotti, și devenind ulterior actor.

Director al Centrului Național al Cinematografiei

În 1941, Ion Șerban Filotti Cantacuzino a fost numit director al Centrului Național al Cinematografiei, funcție care i-a oferit posibilitatea de a influența direct producția de film din România. Era o perioadă marcată de război, iar cinematografia avea și un rol propagandistic.

A participat la realizarea filmului „Odessa în flăcări”, coproducție româno-italiană având-o ca protagonistă pe actrița basarabeancă Maria Cebotari. Pelicula, considerată pierdută timp de decenii, a fost redescoperită în 2004 în arhivele studiourilor Cinecitta din Roma.

De asemenea, s-a implicat în producția filmului „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu, care a avut premiera în martie 1943 la Cinema ARO. În 1953, filmul a fost mutilat de cenzura comunistă, secvențele eliminate pierzându-se definitiv. Acest episod simbolizează ruptura brutală dintre libertatea culturală interbelică și controlul ideologic instaurat ulterior.

În aceeași perioadă, mama sa, Maria Filotti, societară de onoare a Teatrului Național, a revitalizat „Teatrul Mic”, cunoscut de bucureșteni drept teatrul Mariei Filotti. Clădirea a fost distrusă de bombardamente în timpul războiului, însă după 1944 actrița a reușit, cu sprijin financiar și cu ajutorul fiului său, să ridice un nou sediu, unde au jucat mari actori precum Grigore Vasiliu Birlic și Radu Beligan, până la naționalizare.

Represiunea comunistă și anii de detenție

Instaurarea regimului comunist a adus schimbări dramatice în viața prințului-medic-cineast. A fost arestat pentru că tratase un pacient care fusese legionar, fiind acuzat că nu informase autoritățile. În 1949, a fost condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale și favorizarea infractorului” și a executat un an de închisoare la Penitenciarul Jilava.

Eliberarea sa s-a datorat intervențiilor disperate ale Mariei Filotti. Totuși, în martie 1951, a fost din nou arestat și anchetat pentru „crime contra păcii”, fiind încarcerat din nou la Jilava, sub numărul matricol 865. Aceste acuzații reflectau mecanismele represive ale epocii, în care originea socială și legăturile culturale puteau deveni motive de persecuție.

În 1953, prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, Maria Filotti a primit titlul de „Artist al Poporului” pentru meritele sale artistice. Ironia sorții a făcut ca această recunoaștere oficială să coincidă cu suferințele fiului său. Marea actriță a murit în 1956, la vârsta de 73 de ani.

Ultimii ani și moștenirea lăsată

După eliberarea din cea de-a doua detenție, lui Ion Șerban Filotti Cantacuzino i s-a interzis să mai activeze în cinematografie. I s-a permis însă să profeseze ca medic psihiatru, fiind angajat la Spitalul Brâncovenesc până în 1975. A continuat să își exercite meseria cu discreție și profesionalism, departe de luminile scenei culturale pe care o animase în tinerețe.

S-a stins din viață la București, în noaptea de 26 iulie 1975, la vârsta de 67 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, necropola marilor personalități românești.

Destinul său rămâne emblematic pentru o generație care a cunoscut gloria interbelică și prăbușirea sub totalitarism. Prin activitatea sa medicală, prin reflecțiile dedicate cinematografiei și prin implicarea în instituțiile culturale ale vremii, Ion Șerban Filotti Cantacuzino se înscrie printre figurile complexe ale Bucureștiului de altădată – un prinț al spiritului, pentru care știința și arta au fost două fețe ale aceleiași vocații.

Citește și: Starurile Bucureștiului interbelic: Maria Filotti, asistentă medicală în război, director de instituție culturală, boieroaica teatrului românesc