Sunt clădiri care apar, își îndeplinesc rolul de gazde și dispar în uitare. Dar sunt și clădiri care îngrozesc, apoi fascinează și, în final, dacă sunt norocoase, supraviețuiesc timpului;  iar dacă nu, le paște aceeași soartă a uitării. Din păcate, acestea este și cazul Morii lui Assan care, după ce a lansat Bucureștiul pe culmele industrializării, nu doar că a fost dată uitării, ci a și fost prada nelegiuitorilor, care au smuls părți din ea ca dintr-un suflet. 

Moara lui Assan, construită în anul 1853, este prima moară cu aburi din România și se află în zona Obor-Lizeanu, din București. În prezent, deși este clasificată în evidențele Ministerului Culturii și Cultelor ca fiind monument istoric de valoare națională și face parte din patrimoniul industrial, este într-un stadiu avansat de degradare

Moara lui Assan – invenția care i-a înfricoșat pe toți, iar apoi i-a fascinat

Povestea morii lui Assan a început sub numele a doi oameni de afaceri, dintre cei mai mari și pricepuți ai Bucureștiului secolului XIX: George Assan și Ioan Martinovici. Și pentru că cei doi erau vestiți în lumea bună a Capitalei pentru o afacere prosperă în domeniul comerțului, la un moment dat au decis că este momentul să își încerce norocul și în alte domenii.

Assan avea un teren aflat pe drumul spre Târgul Moși (Piața Obor de astăzi), pe care își desfășura două afaceri micuțe – o moară cu cai și o fabrică manuală de presat și de produs ulei. În București nu exista, la acea vreme, nicio moară acționată de motor termic, ci toate erau acționate fie de cai, fie de apa Dâmboviței. Assan a realizat rapid că, odată cu creșterea populației din București, va crește și necesitatea producerii unei cantități mai mari de făină, motiv pentru tehnologiile vechi de măcinat grânele vor deveni insuficiente. Așa că s-a pus pe căutat un motor îndeajuns de mare și de puternic pentru a produce cantități mari de făină și, în final, și l-a găsit în inima Imperiului Habsburgic, în Viena. Acolo, Casa Siegel producea un motor impresionant de puternic pentru acele vremuri, care folosea aburi pentru a funcționa.

Dar cumpărarea motorului a fost doar începutul! Acesta cântărea aproximativ 7000 de kilograme, iar drumul de la Viena până la București s-a dovedit a fi o adevărată aventură: era mare și greu, astfel că a durat șase săptămâni până a ajuns la destinație. Și mai curios de atât este că toate podurile și podețele care urmau să fie trecute de motor au fost refăcute, pentru că nu ar fi rezistat unei greutăți atât de mari.

Iar dacă vă gândiți că acum totul era pregătit pentru măcinare, departe acest adevăr! Totul ar fi fost bine, dacă oamenii nu s-ar fi speriat de grandoarea acestui motor. Sau, mai bine spus, de fumul uriaș pe care îl scotea! Deși moara a fost ridicată în anul 1853, a început să funcționeze propriu zis începând cu anul 1857, când iarna a fost atât de grea încât Dâmbovița a înghețat complet și morile acționate de apă nu mai funcționau. Abia atunci brutarii au venit să își macine grânele la el. De ce nu și până atunci? Potrivit fiului lui George Assan, Bazil, brutarii Bucureștiului se temeau de focul motorului, spunând că vor rămâne fără cereale. De-abia atunci, la 4 ani de la ridicare, butarii au realizat că nimeni nu le arde și nu le fură cerealele, astfel că aceștia au devenit clienți fideli la Assan.

Curios este și faptul că nu doar oamenii de rând au avut temeri, ci și cei aflați la cârma orașului. Primăria Capitalei nu a fost de acord cu înălțimea coșurilor morii, de 24 de metri, o înălțime impresionantă pentru acele vremuri, considerându-l un pericol în caz de cutremur sau alte nenorociri. Prin urmare, a oprit construcția la doar zece metri, motivând că nu poate lăsa turnul „să ajungă până la cer”. Totuși, construcția s-a ridicat la înălțimea inițială, după plata unor compensații către primărie.

În 1865, George Assan se desparte de asociatul Ioan Martinovici, pe fondul unor neînțelegeri, și devine unicul proprietar al morii. De-a lungul anilor, moara a devenit cel mai popular loc din București de măcinat cereale, aici venind brutari și din afara orașului, moara lui Assan devenind faimoasă pentru calitatea grânelor care se măcinau repede, eficient și foarte fin, după cum aveau să constate bucureștenii.

La un an distanță, în 1866, George Assan, patronul morii, moare în timp ce se afla într-o călătorie la Munchen. Conducerea afacerii a fost preluată de soția sa, Alexandrina, care era ajutată de fratele său. În 1884, moara trece în grija celor doi fii ai fondatorului, Bazil și Gheorghe, care au studiat peste hotare. Zece ani mai târziu, lângă moară, cei doi înființează o fabrică de lacuri și culori. Moara prospera, măcinând 7 vagoane de grâu pe zi. Perioada în care cei doi frați au avut fabrica în grijă a fost cea mai înfloritoare din istoria morii.

De-a lungul timpului, moara cu abur de la Obor a fost botezată de locuitorii Bucureștiului sub diverse forme: Moara lui Assan, Moara cu valțuri, Moara de foc sau Vaporul lui Assan.

În anul 1903 a fost sărbătorită o jumătate de secol de la înființare și cu acest prilej s-au mai adăugat câteva construcții, iar la clădirea principală în vârful turnului s-a pus un ceas mare, având dedesubt, în cifre de bronz, mari și vizibile de departe, anii 1853 - 1903. Ceasul lui Assan, care funcționa exact, a fost zeci de ani măsurătorul timpului pentru toți oamenii din cartierul Obor-Colentina.

După 1903, moara Assan a fost dotată cu energie electrică, având uzină proprie, iar în luna iunie 1930 a fost transformată în Societate Anonimă pe acțiuni sub denumirea „Fabricele Assan”, care cuprindeau patru industrii diferite: măcinarea cerealelor, uleiuri vegetale, lacuri și culori, săpunuri și chit. Înainte ca moara să fie transformată in societate anonimă, frații Assan aveau 33 de lucrători, iar în ianuarie 1946, după război, fabrica avea 400 de funcționari. Fabrica a fost permanent adusă la zi cu cele mai noi utilaje și tehnologii, frații Assan fiind interesați de tot ceea ce e mai nou și mai bun în domeniul industrial, făcând numeroase călătorii în toata lumea în acest scop.

Moara lui Assan – Declinul 

Moara de la Obor, modernizată constant de foștii proprietari, a fost naționalizată de comuniști în iunie 1948. În același an, odată cu confiscările ilegale ordonate de comuniști, este arestat și Basil (Vasile) Assan care la acea dată era unic acționar al Fabricilor Assan. Pe durata anchetei, după ce a fost torturat, Assan ar fi fost aruncat de la etajul 5 al Prefecturii Poliției Capitalei, familiei comunicându-i-se că s-a sinucis.

Primele distrugeri ale ansamblului Moara lui Assan au fost semnalate autorităților începând cu anul 1995. Au fost scoase cercevelele ferestrelor, splendid lucrate în fier forjat, precum și alte elemente decorative din zinc și plumb de la acoperitoare și turnuri. Utilajele fabricate la Viena înainte de anii 1900 au fost dezmembrate și vândute la fier vechi cu toate că erau piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii. În prima jumătate a anului 2005 au început demolări executate în mare grabă și fără autorizațiile necesare la unele corpuri de clădiri ale ansamblului, dar și distrugerile deliberate provocate unor stâlpi și pereți chiar ai morii propriu-zise transformând într-o ruină acest monument istoric.

În prima zi a anului 2012, acoperișul construcției a căzut și, odată cu el, unul dintre pereți (cu o suprafață de peste 200 m²). Clădirea a fost afectată și de un incendiu, pe 7 iunie 2012, care a izbucnit la nivelul acoperișului unui turn al fostei fabrici de ulei din complex. Clădirea, înaltă de circa 30 de metri, este părăsită de mai mulți ani.

Moara lui Assan – Salvare și nemurire

Acum, se încearcă o salvare a Morii lui Assan. Eco-Moara lui Assan este un proiect care propune o revitalizare a zonei Lizeanu-Obor-Colentina și este un plan de salvare a fostei mori. Proiectul dezvoltat are ca bază agricultura urbană, iar conceptul este axat pe crearea unei comunități agrare autosuficiente.

Dacă se va salva sau nu, rămâne de văzut. Moara lui Assan este, însă, nemuritoare, datorită literaturii. Ea reprezintă decorul în care se petrec o parte din povestirile lui Mircea Cărtărescu, din primul său volum de proza, Nostalgia.