În anii dintre cele două războaie mondiale, Bucureștiul trăia una dintre cele mai spectaculoase transformări din istoria sa. Capitala României Mari devenise un oraș al contrastelor: bulevarde elegante, cafenele frecventate de artiști și politicieni, reviste culturale influente, baluri fastuoase și o viață de noapte intensă. Micul Paris își câștigase reputația de oraș cosmopolit, deschis către Occident, unde moda, literatura și muzica se împleteau cu ambițiile unei societăți în plină afirmare. Însă dincolo de strălucirea saloanelor și de optimismul unei epoci care părea să promită totul, se contura o realitate mai puțin vizibilă. În umbra petrecerilor și a entuziasmului modernității, drogurile își făceau loc în viața bucureștenilor. Morfina, cocaina și eterul – substanțe asociate inițial cu medicina sau cu experimentele științifice – deveniseră „vedetele” unei lumi a exceselor. Presa vremii vorbea despre „bețiile reci”, o expresie care surprindea perfect natura insidioasă a dependenței: o stare de euforie artificială, lipsită de căldura alcoolului, dar capabilă să distrugă vieți.

Un oraș al modernității și al tentațiilor

Bucureștiul interbelic era un oraș care pulsa de energie. Cafenelele de pe Calea Victoriei, restaurantele luxoase și cluburile exclusiviste atrăgeau o elită dornică de distracție și afirmare. Artiști, scriitori, oameni politici și industriași se întâlneau în spații unde conversațiile despre literatură și politică alternau cu muzica și dansul. Modernizarea accelerată aducea cu sine un aer occidental, dar și o libertate a moravurilor care nu era lipsită de riscuri.

În această atmosferă, tentațiile nu întârziau să apară. Substanțele cu efecte psihotrope, multe dintre ele provenite din circuitul medical, au început să circule tot mai frecvent. Într-o societate marcată de traumele Primului Război Mondial și de presiunea adaptării la noile realități politice și economice, dorința de evadare era puternică. Pentru unii, drogurile ofereau iluzia unei scurtături către relaxare, inspirație sau uitare.

Deși consumul nu era generalizat, el devenise suficient de vizibil pentru a atrage atenția presei și a autorităților. În spatele fațadei elegante a capitalei, se contura o lume paralelă, unde petrecerile extravagante erau condimentate cu prafuri fine și lichide cu miros dulceag.

Morfina și „bețiile reci” ale dependenței

Dintre toate substanțele care circulau în acea perioadă, morfina ocupa un loc aparte. Descoperită și utilizată pe scară largă în secolul al XIX-lea pentru proprietățile sale analgezice, morfina fusese folosită intens în spitale, mai ales pentru tratarea răniților din război. Inițial percepută ca un progres al medicinei, ea a devenit treptat o capcană pentru cei care îi descopereau efectele sedative și euforizante.

În Bucureștiul interbelic, morfina nu mai era doar un medicament, ci și un mijloc de evadare din realitate. Cei care o consumau descriau o stare de liniște profundă, de detașare față de grijile cotidiene. Dar această „liniște” avea un preț. Dependența se instala rapid, iar dozele trebuiau crescute pentru a obține același efect.

Publicații precum Ilustrațiunea Română au dedicat pagini întregi fenomenului. Un reportaj din 1931 prezenta mărturia tulburătoare a unei tinere captive în cercul vicios al morfinei. Ea descria „bețiile reci” ca pe niște episoade de plutire artificială, urmate de prăbușiri dureroase. Voința îi era subminată, relațiile destrămate, iar identitatea se estompa treptat. Dintr-o femeie plină de viață, ajunsese o umbră, dependentă de o substanță care îi acaparase existența.

Expresia „beții reci” sublinia diferența față de alcool: nu era vorba despre exuberanță zgomotoasă, ci despre o amorțire a simțurilor, o izolare interioară. Tocmai această aparentă discreție făcea morfina atât de periculoasă.

Cocaina și eterul, simboluri ale excesului

Dacă morfina era asociată mai degrabă cu o evadare tăcută, cocaina devenise simbolul petrecerilor extravagante. Cu efectele sale stimulatoare, ea promitea energie, claritate mentală și o stare de exaltare. În cercurile înalte ale Bucureștiului, cocaina circula la baluri și reuniuni mondene, fiind considerată de unii un semn al rafinamentului occidental.

Elita orașului era atrasă de această substanță care amplifica senzația de putere și încredere. Într-un mediu competitiv, unde imaginea și succesul social contau enorm, cocaina părea să ofere un avantaj iluzoriu. Însă, asemenea morfinei, ea crea dependență și aducea consecințe grave asupra sănătății fizice și psihice.

În paralel, eterul – un lichid volatil cu miros dulceag – se răspândea rapid în rândul tuturor claselor sociale. Inițial utilizat ca anestezic, eterul era inhalat pentru efectele sale narcotice. Spre deosebire de cocaină, consumul de eter nu era limitat la elite. El putea fi întâlnit atât în cercurile boeme, cât și în medii mai modeste.

Consumul se făcea adesea la vedere, fără prea multă teamă de consecințe. Lipsa unei legislații clare și a unui control eficient facilita accesul la aceste substanțe. În multe cazuri, ele erau obținute prin intermediul farmaciilor sau al unor rețele informale care profitau de cererea tot mai mare.

Autoritățile în fața unui fenomen greu de controlat

Pe măsură ce problema devenea mai vizibilă, autoritățile au încercat să intervină. Campaniile împotriva traficului și consumului de droguri vizau reducerea accesului la substanțe și pedepsirea distribuitorilor. Însă eforturile întâmpinau numeroase obstacole.

Interzicerea bruscă sau limitarea drastică a aprovizionării ducea, paradoxal, la crize pe piață și la creșterea prețurilor. În loc să elimine fenomenul, aceste măsuri alimentau piața neagră și făceau substanțele și mai dorite. Dependenții, disperați să își procure doza, erau dispuși să plătească sume tot mai mari, ceea ce întreținea un cerc vicios.

În plus, lipsa unei înțelegeri aprofundate a mecanismelor dependenței îngreuna intervenția. Consumul era adesea privit ca un viciu moral, nu ca o problemă medicală și socială complexă. Astfel, cei afectați erau stigmatizați, iar sprijinul real pentru recuperare era limitat.

Morțile provocate de supradoze zguduiau periodic comunitatea, atrăgând atenția asupra gravității situației. Fiecare tragedie aducea în prim-plan fragilitatea unei societăți care, în goana după modernitate și plăceri rapide, ignorase riscurile ascunse.

Strălucire și decădere într-o epocă a contrastelor

Bucureștiul interbelic rămâne în memoria colectivă drept o perioadă de efervescență culturală și libertate creativă. Literatura, teatrul, muzica și presa cunoșteau o dezvoltare remarcabilă. Orașul vibra sub semnul speranței și al ambiției.

Totuși, sub această suprafață strălucitoare, se ascundea o realitate întunecată. Drogurile reprezentau nu doar o modă sau o curiozitate exotică, ci o problemă reală, cu impact profund asupra vieților individuale. Dependența transforma destine, destrăma familii și lăsa urme greu de șters.

Explorarea acestui capitol mai puțin cunoscut al istoriei ne ajută să înțelegem complexitatea epocii interbelice. Modernitatea nu a însemnat doar progres și emancipare, ci și confruntarea cu tentații noi, pentru care societatea nu era pe deplin pregătită.

„Bețiile reci” ale morfinei, exaltarea cocainică și vaporii dulci ai eterului sunt astăzi ecouri ale unei epoci apuse. Dar ele vorbesc despre o luptă umană universală: dorința de evadare, fragilitatea în fața tentației și căutarea unui sens într-o lume aflată în continuă schimbare. Înțelegând aceste povești din Bucureștiul interbelic, descoperim nu doar umbrele trecutului, ci și lecții valabile pentru prezent.

Citește și: Crucea de Piatră, amorul interzis și bordelurile din Bucureștiul interbelic. „Fetițele dulci” citeau, știau limbi străine și aveau bune maniere