Puțini primari din istoria României au lăsat o amprentă atât de profundă asupra Capitalei precum Demetru I. Dobrescu, cunoscut de contemporanii săi drept „Primarul-Târnăcop”. Această poreclă, câștigată pe merit, reflectă tenacitatea, spiritul practic și devotamentul său pentru binele public. 

Un vizionar al modernizării Bucureștiului

Născut în 1869, Dobrescu a fost un jurist strălucit, absolvent al Facultății de Drept din București și doctor în Drept la Paris, unde și-a desăvârșit formarea intelectuală în 1894. Revenit în țară, s-a remarcat ca decan al Baroului București și președinte al Uniunii Avocaților din România, devenind o figură respectată în mediul juridic și social al vremii.

În 1934, Dem. I. Dobrescu a candidat din partea Partidului Național Țărănesc pentru funcția de primar general al Capitalei. Câștigarea alegerilor a marcat începutul unei perioade de aur pentru București, cinci ani de transformări radicale, între 1929 și 1934, care aveau să schimbe pentru totdeauna înfățișarea și spiritul orașului.

Într-o perioadă în care se discutase chiar despre mutarea capitalei la Brașov sau la Băneasa, juristul a reușit să demonstreze că Bucureștiul putea fi nu doar salvat, ci și transformat într-o metropolă demnă de o țară modernă.

„Primarul-Târnăcop” și renașterea orașului

Dem. I. Dobrescu a intrat în istorie ca un primar vizionar, dar și ca un administrator pragmatic, care nu s-a sfiit să supravegheze personal lucrările din teren, adesea cu târnăcopul în mână. 

Programul său de modernizare a fost amplu și bine gândit, cuprinzând pavarea și lărgirea străzilor principale, Șoseaua Colentina, Calea Rahovei, Calea Griviței, Calea Văcărești, Șoseaua Dudești, Pantelimon, reamenajarea Pieței Universității și a Pieței Cercului Militar, precum și implementarea unui sistem modern de canalizare, iluminat public și alimentare cu apă.

Într-o epocă în care Bucureștiul era încă marcat de noroaie, mizerie și lipsă de igienă, Dobrescu a inițiat o adevărată revoluție urbană. A ordonat evacuarea a mii de vagoane de gunoi care se acumulaseră în decenii, a plantat arbori pe marile bulevarde și a dispus curățarea malurilor Dâmboviței. 

Pentru a îmbunătăți condițiile de viață, a interzis scăldatul și aruncarea deșeurilor în râu, înlocuind aceste practici cu amenajarea primelor ștranduri publice pentru adulți și copii. Totodată, a montat fântâni publice la intersecțiile principale, pentru ca locuitorii să aibă acces ușor la apă potabilă.

Acțiunile sale, deși astăzi par firești, au întâmpinat o opoziție surprinzătoare la vremea respectivă. Într-o notă celebră, Dobrescu relata cum negustorii din piețe i-au trimis o petiție indignată, întrebându-l „ce e cu atâta curățenie”, susținând că „au trăit veacuri în mizerie și au dus-o mai bine decât acum”. Răspunsul edilului a fost însă ferm: modernizarea nu putea fi oprită de prejudecăți și comoditate.

Un primar pentru oameni

Pe lângă marile proiecte edilitare, Dem. I. Dobrescu s-a remarcat printr-o grijă autentică față de cetățenii săraci. A înființat ceainării și adăposturi pentru oamenii străzii în timpul iernilor geroase, a deschis cantine populare pentru muncitori și familii defavorizate și a pus bazele unui sistem de asistență socială administrat direct de Primărie. 

Prin aceste măsuri, Bucureștiul a devenit un oraș mai uman, în care administrația locală se implica efectiv în viața de zi cu zi a locuitorilor.

În același timp, Dobrescu a promovat cultura și identitatea urbană. El a luptat pentru înființarea Muzeului Comunal (astăzi Muzeul Municipiului București), pentru a salva vestigiile trecutului și a oferi locuitorilor un spațiu de reflecție asupra istoriei lor. 

Viziunea sa urbanistică, inspirată din marile capitale europene, a contribuit la modelarea unei imagini rafinate a Bucureștiului, care a început atunci să fie numit, pe bună dreptate, „Micul Paris”.

Căderea și moștenirea sa

Dem. I. Dobrescu a fost un om al faptelor, nu al compromisurilor politice. Tocmai această independență i-a adus și sfârșitul carierei de primar. După căderea guvernului național-țărănesc și venirea liberalilor la putere, în noiembrie 1933, noua conducere l-a suspendat din funcție, considerându-l prea popular și incomod. 

Decizia a stârnit însă o adevărată revoltă în București: mii de cetățeni, politicieni și intelectuali au protestat în stradă. Sub presiunea opiniei publice, Dobrescu a fost repus în funcție după o săptămână, dar reinstalarea sa a fost de scurtă durată. La 18 ianuarie 1934, în urma unui ordin direct al regelui Carol al II-lea, primarul a fost demis definitiv.

Chiar și așa, moștenirea sa a rămas vie. Printre proiectele nefinalizate se numărau pavarea completă a Capitalei, asanarea lacurilor și introducerea metroului — o idee considerată vizionară la acea vreme, dar devenită realitate abia câteva decenii mai târziu. După îndepărtarea din funcție, Dem. I. Dobrescu a scris poezia „Adio, București!”, o confesiune emoționantă către orașul pe care îl iubea:
 „Azi răutățile lumești m-au rupt de tine, București,/
 M-au rupt, dar nu ne-am despărțit./
 Eu și de astăzi înainte/
 Te port în inimă și-n minte./
 Tot cu icoane mari și vii,/
 Așa cum te visăm să fii.”

O lecție pentru primarii de azi

La peste nouă decenii de la mandatul său, Dem. I. Dobrescu rămâne un model de conducător dedicat orașului și oamenilor săi. Așa cum observa academicianul Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române, „ideile primarului Dobrescu sunt compatibile cu orice epocă și orice formă de guvernământ”. 

În viziunea sa, „orașul este casa comună a locuitorilor lui și trebuie făcut astfel încât această casă să atingă cât mai mult frumos și cât mai mult util, spre desfătarea și mulțumirea cetățenilor”.

Pentru el, un bun edil trebuia să fie un om instruit, cu solide cunoștințe de urbanism, sociologie și estetică, dar și cu darul de a conduce oamenii. „O capitală reprezintă geniul național al unei țări civilizate, în știință și în artă. 

Ea trebuie să fie higienică, estetică și monumentală”, scria el. În mod profetic, adăuga: „Marea problemă în urbanizarea unui oraș este urbanizarea oamenilor. În faza de civilizație, omul poate fi urnit din făgașul rutinei doar prin entuziasm sau prin frică”.

Nicolae Noica atrăgea recent atenția asupra faptului că potențialii candidați la funcția de primar al Bucureștiului ar trebui să-l privească pe Dem. I. Dobrescu drept un model. 

În timp ce mulți se rezumă la campanii publicitare sterile, problemele reale ale orașului — de la protecția seismică și lipsa unui nou Plan Urbanistic General până la neglijarea tinerilor în căutarea unei locuințe — rămân nerezolvate. Dobrescu nu avea nevoie de afișe; avea o viziune.

De la copilul care pleda în instanță la primarul unui vis

Puțini știu că Dem. I. Dobrescu a pledat pentru prima dată în fața unui judecător la doar 13 ani, apărându-și sătenii împotriva unui arendaș abuziv. Acest episod a fost premonitoriu: toată viața sa, Dobrescu a luptat pentru dreptate, pentru ordine și pentru demnitatea oamenilor simpli.

Astăzi, o stradă din București îi poartă numele, dar moștenirea sa este mult mai amplă decât o simplă denumire urbană. Este moștenirea unui om care a înțeles că un oraș nu este doar o aglomerare de clădiri și străzi, ci o ființă vie, care respiră prin locuitorii săi. 

În cei cinci ani de mandat, Dem. I. Dobrescu a transformat Bucureștiul dintr-un târg provincial într-o capitală europeană — un oraș al bulevardelor largi, al curățeniei, al eleganței și al speranței. Datorită lui, Bucureștiul a primit pentru totdeauna numele care îl definește și astăzi: Micul Paris.

Citește și: A modernizat Capitala, a făcut închisoare și a murit înainte de Marea Unire. Nicolae Filipescu, primarul însetat de dueluri letale