În perioada interbelică, Bucureștiul trăia una dintre cele mai efervescente etape ale existenței sale culturale. Capitala era supranumită „Micul Paris”, iar Calea Victoriei devenise axa pe care gravitau instituții, redacții, teatre și cafenele celebre. Printre acestea, Cafeneaua Corso ocupa un loc aparte. Situată vizavi de Palatul Regal și în imediinata apropiere a Grădinii Ateneului, în aceeași clădire cu Jockey Club-ul Român, Corso nu era doar un local elegant, ci un adevărat laborator de idei.

Un reper al boemei literare de pe Calea Victoriei

Deschisă de Finkelstein, supranumit de clienți „baronul”, cafeneaua a fost gândită după model vienez, cu un rafinament rar întâlnit în Bucureștiul acelor ani. Mobilierul, atmosfera, serviciul impecabil și selecția produselor făceau din Corso un spațiu cosmopolit. Era locul unde aristocrația spiritului se întâlnea cu ambiția tinerilor scriitori, unde gazetarul grăbit putea sta la aceeași masă cu filosoful preocupat de destinul Europei.

Scriitorul Vlaicu Bârna, în volumul memorialistic „Între Capşa şi Corso”, descria localul ca pe un spațiu somptuos, cu mese încadrate în loji tapisate cu catifea vișinie, sub un tavan împodobit cu lămpi de Murano ce sugerau un cer înstelat. Ferestrele largi ofereau vedere fie spre Palat, fie spre Grădina Ateneului. Intrarea se făcea printr-o ușă rulantă care conducea într-un culoar circular, delimitând mesele de pe margine de cele din centru. Totul respira ordine, eleganță și o disciplină a conversației care, deși animată, nu aluneca în vulgaritate.

Masa scriitorilor și dezbaterile fără sfârșit

Corso devenise rapid locul preferat al scriitorilor și jurnaliștilor. În sala de jos, în partea stângă din fundul încăperii, se afla celebra masă a presei și a artiștilor. Aici puteau fi întâlniți frecvent Emil Cioran, Petre Țuțea, Zaharia Stancu sau Ion Vinea. Fiecare avea locul său, știut și respectat de întreaga clientelă.

În partea opusă se afla „masa ardelenilor”, unde Petre Țuțea domina discuțiile. Acolo și-a făcut intrarea la Corso și Cioran. Dezbaterile erau aprinse. Țuțea, desprins de fascinația comunismului, analiza cu pasiune teoriile lui Spengler despre declinul Occidentului, iar Cioran intervenea cu observații ironice, adesea tăioase. Lumea era „în păr”, cum nota Vlaicu Bârna – o metaforă care descria intensitatea disputelor.

Mai rar își făcea apariția grupul de la revista și cercul „Criterion”, între care Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Dan Botta și Petru Comarnescu. Aceștia preferau mesele de lângă ferestrele ce dădeau spre Calea Victoriei. După conferințele ținute la Fundația Regală, discuțiile continuau la Corso până târziu în noapte. Pentru ei, cafeneaua nu era doar un spațiu de socializare, ci o prelungire a dialogului intelectual început în sălile oficiale.

În romanul „Întoarcerea din rai”, Mircea Eliade a imortalizat atmosfera de la Corso, transformând-o în locul de întâlnire al prietenilor lui Pavel Anicet. Deși Eliade nu frecventa zilnic cafeneaua și prefera adesea retragerea pentru lectură și scris, nu a putut ignora importanța ei simbolică în viața generației sale.

Eleganță vieneză și ritualul șvarțului

Atmosfera de la Corso era puternic influențată de modelul vienez. Patronul Finkelstein l-a adus la București pe Aloisus, fost „ober” pe Ringstrasse, pentru a insufla localului o disciplină și o eleganță occidentală. Ospătarii aduceau la masă reviste din toată Europa, iar clientul era tratat cu o deferență aproape ceremonioasă.

Unul dintre simbolurile cafenelei era șvarțul, băutura vedetă a epocii. Preparată din cantități egale de cafea măcinată mare și cicoare, strecurată și reîncălzită, băutura semăna cu o cafea neagră fără zaț. Se servea în cupe metalice, alături de zahăr cubic și un pahar cu apă rece. Se spunea că la Corso se bea cel mai bun șvarț din București.

La etaj se afla o sală de jocuri, cu mese de biliard clasic și american, dar și mese pentru șah și table. Aici, personalități precum Ion Vinea puteau fi provocate la o partidă de șah. Discuțiile literare se împleteau cu strategiile de pe tabla de joc, iar calmul aparent al unor figuri senioriale contrasta cu rumoarea din sala de jos.

Corsoleto și strălucirea nopților bucureștene

Inspirat de lanțul occidental Ciro’s, Finkelstein a deschis lângă cafenea un local anexă, Corsoleto, cu intrare din strada Franklin. Decorul amintea de un vagon-restaurant al Orient-Expressului, cu un aer exotic și sofisticat. Aici se aduna protipendada, atrasă de farmecul barului și de atmosfera mondenă.

Bucureștiul anilor ’30 era celebru pentru frumusețea femeilor sale, iar serile de la Corsoleto deveneau adevărate parade ale eleganței. Domnii, după câte un cocktail pregătit de barman, urcau la volanul automobilelor luxoase pentru a defila pe bulevarde. Relațiile amoroase, flirturile și ambițiile sociale făceau parte din spectacolul nocturn.

Totuși, Corso nu era doar un spațiu al frivolității. Aici se rosteau și cuvinte grele la adresa regimului carlist. Opozanții discutau deschis, iar zvonurile ajungeau rapid la Palatul Regal. Ernest Urdăreanu îi prezenta regelui Carol al II-lea rapoarte despre „gura cafenelei”, iar Siguranța monitoriza atent declarațiile ostile.

Sfârșitul unei epoci

În 1939, clădirea care adăpostea cafeneaua a fost demolată. Oficial, motivul ținea de sistematizarea Pieței Palatului. Neoficial, s-a spus că rațiunile politice au cântărit greu. Corso devenise un focar de opinii incomode, un spațiu al libertății de exprimare greu de controlat.

Odată cu dispariția ei, Bucureștiul a pierdut nu doar un local elegant, ci un simbol al unei generații. Războiul și transformările postbelice au schimbat radical peisajul cultural. Cafenelele literare nu au mai avut aceeași forță de coagulare.

Astăzi, Corso rămâne un reper mitic al Bucureștiului interbelic. În amintirile celor care au trăit acea epocă și în paginile memorialisticii, ea continuă să existe ca un spațiu al dialogului, al ideilor îndrăznețe și al eleganței pierdute. Povestea ei nu este doar istoria unui local, ci cronica unei lumi în care conversația era artă, iar cafeaua – pretext pentru a modela destinul cultural al unei generații.

Citește și: Cafeneaua Fialkowsky, localul decadent al Bucureștiului antebelic unde actorii veneau să deguste ”vinul amestecat cu vorbe de spirit”