Calea Văcărești este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureștiului, o stradă care a legat, vreme de secole, centrul orașului de zonele din sud și care a cunoscut transformări dramatice de-a lungul timpului. Povestea sa începe cu mult înainte ca Bucureștiul să capete înfățișarea unei capitale moderne, într-o perioadă în care orașul era încă o așezare dominată de curți boierești, biserici și ulițe pavate cu bârne de lemn.

Originile unei artere cu rădăcini medievale

Pe locul unde se află astăzi Calea Văcărești s-au purtat, în urmă cu peste cinci sute de ani, lupte decisive pentru istoria Țării Românești. În anul 1512, oastea condusă de domnitorul Vlad cel Tânăr, cunoscut și ca Vlăduț, s-a confruntat cu trupele otomane care invadaseră din sud. Bătălia s-a dat în zona Văcăreștilor, pe atunci un sat aflat la marginea Bucureștiului, printre vii și terenuri agricole. Conflictul s-a încheiat tragic pentru domnitor, care a fost înfrânt, capturat și ucis de otomani, episod consemnat de istoricul G.I. Ionescu Gion.

Zona Văcăreștilor avea să rămână, încă de atunci, un spațiu cu o încărcătură istorică aparte. Dintr-un câmp de luptă aflat la periferie, ea s-a transformat treptat într-o arteră esențială pentru dezvoltarea urbană a orașului.

De la drum domnesc la legătură strategică între centru și sud

După consolidarea orașului ca reședință domnească, în special odată cu ridicarea Curții Domnești în centrul Bucureștiului de către Mircea cel Bătrân, zona Văcărești a început să capete o importanță strategică și simbolică. Aici locuiau numeroși boieri, iar apropierea de centru făcea din acest drum unul frecventat de alaiul domnesc.

Calea Văcărești a fost amenajată și pavată cu bârne, asemenea marilor ulițe ale orașului. Scopul său inițial era de a lega biserica Sfânta Vineri din centrul orașului de Mănăstirea Văcărești, unul dintre cele mai impresionante ansambluri monastice din Țara Românească. Drumul devenise astfel o axă directă între centrul administrativ și religios al Capitalei și sudul acesteia.

În perioada interbelică, Mănăstirea Văcărești a fost transformată în închisoare, iar mai târziu, în timpul regimului comunist, a fost demolată. Odată cu dispariția ei, s-a rupt și una dintre legăturile simbolice fundamentale ale Căii Văcărești cu trecutul său spiritual.

Transformări de traseu și peisaj urban

De-a lungul timpului, traseul Căii Văcărești a fost modificat considerabil. Dacă la începutul secolului XX artera se întindea de la Calea Călărașilor până la Închisoarea Văcărești, astăzi ea este de aproape două ori mai scurtă, oprindu-se la întâlnirea cu Dâmbovița. Inițial, strada avea un traseu șerpuit, trecând când pe stânga, când pe dreapta râului, și intersectând zone pitorești, inclusiv celebra cârciumă Mandravela.

Această parte a orașului a devenit, în timp, un important centru al comunității evreiești din București, mai ales în zona Văcărești–Dudești. Nu era vorba despre elita financiară, care se mutase deja în zonele centrale și prospere ale orașului, precum Doamnei sau Smârdan, ci despre o clasă de mijloc activă, implicată în mici afaceri și comerț. Scriitorul Isac Peltz descrie cu finețe diferențele dintre evreii înstăriți, integrați în viața burgheză a Capitalei, și cei rămași pe Calea Văcărești, legați de tradiție și de cartier.

Pe marginea străzii se înșirau prăvălii modeste, cu mărfuri expuse până aproape de carosabil: stofe, mătăsuri, băcănii cu produse simple, cârciumi cu aer provincial și cinematografe de cartier, cu afișe șterse de ploi. Atelierele de croitorie și de pălării completau atmosfera unui spațiu animat, dar departe de strălucirea centrului.

Modernizare, rezistență și contrast urban

În perioada interbelică, autoritățile au demarat un amplu proces de igienizare și asanare a străduțelor înguste din jurul Căii Văcărești. Noroaiele și bălțile formate la fiecare ploaie au fost eliminate, iar zona a început să capete un aspect mai ordonat și mai salubru. Modernizarea era parte a unui efort mai larg de transformare a Bucureștiului într-o capitală europeană.

Totuși, nu toți locuitorii priveau cu entuziasm aceste schimbări. Preotul de la biserica Sfântul Nicolae de la Jignița, lăcaș ridicat în 1722 și unul dintre cele mai vechi din oraș, s-a opus pavării zonei din jurul bisericii. În timp ce alte biserici beneficiau de piațete, parcuri și iluminat electric, această zonă a rămas neschimbată, devenind, în jurul anului 1936, o adevărată „capsulă a timpului”. În contrast cu orașul aflat în plin proces de urbanizare, aici se păstra o atmosferă patriarhală, liniștită și ușor arhaică.

Mutilarea comunistă și pierderea identității istorice

După cel de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist, Calea Văcărești a intrat într-o etapă dramatică a existenței sale. Procesul de sistematizare urbană a însemnat demolarea multor case vechi, unele datând din jurul anului 1800. Farmecul arhitectural al zonei, dat de clădiri joase, cu prăvălii la stradă și curți interioare, a fost înlocuit de blocuri masive, ridicate în stil standardizat.

În același timp, traseul străzii a fost scurtat și modificat radical. Porțiunea dintre zona Timpuri Noi și bulevardul Mărășești a fost integrată în noul bulevard Mircea Vodă, redesenând harta sudului Capitalei. Calea Văcărești a pierdut astfel nu doar lungimea inițială, ci și continuitatea istorică ce o lega de mănăstire și de trecutul său medieval.

Astăzi, puține elemente mai amintesc de vechea arteră care făcea legătura directă între centrul Bucureștiului și Mănăstirea Văcărești. Totuși, dincolo de transformările arhitecturale și urbanistice, Calea Văcărești rămâne un spațiu încărcat de memorie. Sub asfaltul modern se află straturi succesive de istorie: câmpuri de luptă, drum domnesc, cartier evreiesc, zonă interbelică modernizată și, în final, bulevard comunist.

Povestea acestei artere este, în fond, o sinteză a istoriei Bucureștiului însuși – un oraș aflat mereu între tradiție și modernitate, între conservare și demolare, între memorie și uitare.

Citește și: Povestea cartierului Tineretului: Calea Văcărești, mahalaua Manu Cavafu și florarii preferați ai Reginei Maria