Destinul Romicăi Puceanu pare desprins dintr-un roman dramatic, în care gloria și suferința se împletesc fără milă. Considerată, pe drept cuvânt, regina muzicii lăutărești românești, artista a pornit din mahalalele Bucureștiului și a ajuns să cânte pe marile scene ale lumii, din Japonia până în Statele Unite ale Americii. A fost o voce inconfundabilă, o prezență magnetică și un simbol al autenticității rome într-o perioadă în care muzica lăutărească nu era pe deplin acceptată sau promovată de regim. Viața ei s-a sfârșit tragic, în urma unui accident rutier petrecut în județul Călărași, în timp ce se îndrepta spre o nuntă la Constanța. Moartea ei, survenită la doar câteva zile după impact, a lăsat un gol imens în sufletele celor care au iubit-o și au admirat-o. Dar povestea Romicăi Puceanu nu este doar despre un final nedrept, ci despre o ascensiune impresionantă, despre talent, demnitate și mândrie identitară.

Copilăria în mahalaua Bucureștiului și primii pași în muzică

Născută în 1928, într-o familie de romi din București, Romica Puceanu a crescut într-un mediu în care muzica era parte din viața de zi cu zi. Provenea dintr-o familie de cântăreți, iar sunetul lăutarilor îi era familiar încă din copilărie. Mahalaua, cu toate lipsurile și neajunsurile ei, i-a oferit însă ceva esențial: contactul direct cu autenticitatea, cu emoția pură a cântecului popular și cu poveștile oamenilor simpli.

La doar 14 ani, urcă pentru prima dată pe scenă, în diverse localuri din zonele Floreasca și Herăstrău. Era o adolescentă hotărâtă, convinsă că doar prin muncă și perseverență își poate croi un drum. Vocea ei avea deja o forță aparte, iar interpretarea era încărcată de o maturitate surprinzătoare pentru vârsta sa.

Încet, dar sigur, începe să se impună în taraful Frații Gore (Aurel și Victor), rudele sale, unde interpretează „cântece de mahala”. Repertoriul ei, construit din povești de viață, iubiri neîmplinite și doruri adânci, ajunge rapid la sufletul publicului. Drumul spre consacrare nu a fost însă lipsit de obstacole. 

În perioada comunistă, muzica lăutărească, mai ales cea interpretată de romi, nu era încurajată să pătrundă în casele oamenilor. Regimul favoriza muzica ușoară și artiștii agreați oficial. Cu toate acestea, talentul Romicăi Puceanu a fost prea mare pentru a fi ignorat.

Ascensiunea unei voci unice în anii comunismului

Abia în anii ’60-’70, artista începe să se impună cu adevărat în breaslă. Vocea ei, gravă și totodată catifelată, devine inconfundabilă. Primul disc este înregistrat în 1964, în studiourile Electrecord, alături de taraful Frații Gore. Pentru mulți, acest moment marchează începutul consacrării oficiale.

Melodiile sale – „Şaraiman“, „Aş munci la plug şi coasă“, „Florăresele“, „Anii mei şi tinereţea“, „Ia mai dă o damigeană“, „Ileană, Ileană“, „Eu de când te-am cunoscut“ – devin adevărate imnuri ale muzicii de petrecere și ale cântecului de pahar. Într-o perioadă în care muzica lăutărească era adesea marginalizată, piesele Romicăi circulau pe ascuns, erau ascultate în cercuri restrânse și apreciate intens.

Se spune că studenți americani învățau despre ea, iar un profesor de antropologie din SUA a comparat-o cu celebra Cesaria Evora. Albumul său „Chansons Tziganes” a ajuns în marile magazine de muzică din străinătate, fiind prezentat în limbi precum engleza, franceza sau germana. Pentru acea perioadă, faptul că o artistă de muzică lăutărească din România ajungea cunoscută în SUA sau Japonia era un lucru extraordinar.

A întreprins turnee în SUA, Japonia, China, Israel (alături de Doina Badea) și RDG. A cântat în restaurante de prestigiu din București – Caraiman, Capitol, Continental, Monte Carlo din Cișmigiu, Intercontinental, Hotel Flora (astăzi Crowne Plaza). Publicul o primea ca pe o regină.

Regina cântecelor de pahar și magnetul restaurantelor bucureștene

În restaurante, atmosfera se transforma radical când intra Romica Puceanu. Acordeonistul Viorel Fundament povestea că oamenii deveneau atenți, nu mai mâncau, o priveau ca la spectacol. Era o onoare pentru clienți dacă artista venea la masa lor să le cânte. Existau seri în care, după cum își amintea acesta, doar faptul că punea mâna pe microfon era suficient pentru ca banii să înceapă să curgă.

Cu toate acestea, Romica își sfătuia colegii să-și păstreze demnitatea. Le spunea să nu se aplece după bancnotele căzute pe jos, să-și țină personalitatea. Nu se lăuda cu câștigurile și nu epata prin avere. Era mândră de originile sale și de muzica țigănească autentică pe care o promova fără compromisuri.

Clarinetistul George Udilă își amintea generozitatea ei, mai ales față de cei tineri. Avea un suflet mare, ajuta fără să aștepte nimic în schimb și era recognoscibilă dintr-o mie de femei prin tot ceea ce făcea.

Pe scenă, putea trece de la cântece sfâșietoare la melodii care ridicau sala în picioare. La nunți, petrecerile deveneau legendare: domnii rămâneau fără pantofi, doamnele fără tocuri, iar energia ei părea inepuizabilă. Pentru comunitatea romă, Romica Puceanu a devenit echivalentul unei Maria Tănase – o emblemă a identității și a mândriei culturale.

Prietenii, iubiri și scena Teatrului „Constantin Tănase”

Talentul ei a dus-o și pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, unde a împărțit luminile rampei cu nume mari precum Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Nicu Constantin. Între ei s-au legat prietenii solide, bazate pe respect și admirație reciprocă.

Viața sentimentală a artistei a fost adesea comentată. Se spune că printre iubirile sale s-ar fi numărat Bebe Șerban, cunoscut ca Bebe de la Petrăchioaia. Au existat zvonuri despre o apropiere între ea și Ion Onoriu, înainte ca acesta să se căsătorească cu Gabi Luncă.

Acordeonistul Andrei Mihalache povestea că Romica ar fi fost îndrăgostită și de Amza Pellea. Își amintea cum artista se aranja emoționată când afla că acesta urma să vină în local. Când marele actor apărea, se îmbrățișau și petreceau timp împreună, semn al unei relații frumoase și respectuoase.

În 1986, Romica Puceanu s-a mutat la New York, continuând să cânte pentru diaspora și pentru publicul internațional. În 1992 a revenit în țară, unde a fost primită cu aceeași dragoste.

Accidentul care a curmat o legendă

Dimineața zilei de 24 octombrie 1996 avea să fie fatală. Romica Puceanu se îndrepta din București spre Constanța, unde urma să cânte la o nuntă. În microbuz se aflau încă patru persoane, printre care doi lăutari și copilul șoferului. Artista stătea pe bancheta din spate, la mijloc.

În apropierea localității Dragoș Vodă, județul Călărași, un cetățean grec a intrat frontal în microbuz. Impactul a fost devastator. Dintre toți pasagerii, doar Romica Puceanu și-a pierdut viața. A fost transportată inițial la Spitalul Municipal Fetești, apoi la Spitalul de Urgență Floreasca din Capitală, unde medicii au decis o intervenție chirurgicală de urgență. Eforturile au fost zadarnice. Două zile mai târziu, regina muzicii de petrecere se stingea pe un pat de spital.

Ancheta a arătat că șoferul vinovat circula cu aproximativ 48 km/h și nu consumase alcool. O simplă clipă a fost suficientă pentru a frânge o viață și a închide o carieră impresionantă. Chiar înainte de accident, artista făcea pregătiri pentru un concert la Paris.

Romica Puceanu a fost înmormântată la Cimitirul Izvorul Nou, în zona cunoscută drept aleea lăutarilor, alături de mari muzicanți precum Nicușor Predescu, Fărâmiță Lambru și Ion Albeșteanu. La înmormântare i-a cântat taraful condus de Ion Albeșteanu, într-un ultim omagiu adus unei voci care a marcat generații.

Astăzi, numele Romicăi Puceanu este rostit cu evlavie de lăutarii contemporani. A rămas simbolul unei arte autentice, al demnității și al unei voci care a transformat mahalaua într-o scenă mondială. Dincolo de tragedia finală, moștenirea ei muzicală continuă să trăiască, demonstrând că talentul adevărat nu cunoaște granițe.

Citește și: Ioana Radu, regina romanțelor românești. Favorita lui Ceaușescu iubea motocicletele și a ajuns la altar de cinci ori